LA CUMPĂNA DINTRE ANI...

Întotdeauna la cumpăna dintre Anul Nou şi cel vechi, dintre zi şi noapte, dintre viaţă şi capătul ei, îţi coboară, fără să vrei, în suflet, asemenea întrebări: ce şi cât ai făcut din ceea ce trebuia să faci, câte satisfacţii şi ne-mpliniri lasă în urmă Clipa, „clipa cea repede ce ţi s-a dat”?...
Asemenea gânduri îmi trec pe dinainte acum.
Nici în anul care trece inspiraţia nu m-a ocolit, aproape în fiecare zi mi-a fost dictat câte un poem, sau frânturi de poeme..., după principiul: „Un Poem pe zi te apără de Singurătate, un măr pe zi ţine doctorul departe...”
Dezamăgiri?! Mi se pare mie ori e adevărat- timpul a luat-o razna înaintea noastră- nu mai are răbdare! Zilele sunt din ce în ce mai scurte şi nopţile mai lungi...
E tot mai lungă noaptea
Şi ziua
Tot mai mică,
E tot mai scurtă clipa,
Vecia
Tot mai lungă,
Iubito,
Vremea noastră,
Ca sarea,
Nu se strică,
Dar ştiu
Că niciodată
Aici
N-o să ne-ajungă...
Ne fie întru toate
De-a pururi
Împăcarea
Acestor paranteze
În care
Suntem noi,
De unde eşti
În lume
Ucide-mi depărtarea
Şi dă-mi,
Măcar o Clipă
Vecia
Înapoi.

Ce mi-aş dori în 2010?!
Invidia- una dintre bolile veacului să stea cât mai departe de mine!
În primul rând să fiu sănătos şi să pot dărui şi celor din jurul meu din această bucurie! Să fie pace, lumină şi căldură şi să nu uit niciodată că sunt Om! Şi de ce nu, să învăţ, cu abecedarul Copilăriei în mâini, meseria de a fii bu-nic!

TUTUROR PRIETENILOR MEI, DUŞMANILOR, DACĂ SUNT,
CU MÂNA PE SUFLETUL CUVINTELOR-

LA MULŢI ANI!

HORIA

ARGINŢII...

31 Decembrie 1784/ 1 Ianuarie 1875...

Se-aud spre Bălgrad paşi gemând pe drum,
Printre păduri, cu lanţurile grele,
E HORIA, el „Rex Valachorum”,
Purtând pe cap cununa de nuiele...

În stânga lui e fratele Cloşcuţ
Şi-o inimă cu amăgiri deşarte,
Zăpada cade putredă pe Munţi
Ca un giulgiu mirosind a moarte...

E Anul Nou şi zvonuri de colindă
În şerpi de dor prin sânge-i se desfac,
Colaci de lacrimi aburind sub grindă,
Departe, sus în Crângul din Albac.

Un fierăstrău îl fulgeră cu dinţii,
Ştia demult ce chinuri o să-ndure,
Nu moarte-l înspăimântă, ci arginţii
Vânzării lui, acolo în pădure...

ÎNCĂ UN AN...

Încã un an mi-am pârjolit sub pleoape,
Încã un an, din câţi au mai rãmas…
Când vine-o vreme, şi-i atât de-aproape
De-acum pânã la Marele Popas!

Un an al meu? Cine îmi poate spune,
Cât am trãit, cât am murit în el?
Cine mai poate oare sã-i adune
Clipele pierdute-n chip şi-n fel?

În întrebare mi se face frig
Şi-s tot mai singur împrejurul meu,
Se lasã grea tãcerea când îi strig
Pe cei plecaţi de-aici la Dumnezeu…

Şi eu, acesta, care stau în lume
Cu-nsemnul ei pe suflet şi pe faţă
Şi eu pleca-voi într-o zi anume,
Ori într-o noapte fãrã dimineaţã...

Când ştiu cã am sã plec pe-acelaşi drum,
Când ştiu cã tinereţea mea mã vinde,
Vai, sunt eu oare pregãtit de drum,
Din viaţa asta ce-o sã iau merinde?!

Dar vine-o vreme şi-i atât de-aproape
De-aici pânã la Marele Popas,
Încã un an am tãinuit sub pleoape,
Încã un an, din câţi au mai rãmas?...

LUMINĂ...

POEM NETERMINAT...

29/ 30 Decembrie 2009.

Stă şi se miră, orb ca un Orfeu,
Gândul, cel ajuns la bătrâneţe-
Cum de-a uitat oare Dumnezeu
În chipul tău atâta frumuseţe?!

În ochii tăi mă îngenunche Cerul,
Ce văd acolo, dincolo de ei?
Tu lasă-mi dar nedezlegat misterul
Şi nu mai fă gâlceavă între zei...

În jur, când treci şi Aerul suspină,
Ce aripi cresc din umerii tăi goi!
Nisipul din clepsidră se-nlumină-
Vai, cum aş vrea să curgă înapoi!...

Acum, când scriu, aud cum se destramă
Ultimii cocori din gândul meu,
De-o fi să plec, îţi voi lăsa drept vamă
Acest Poem, neterminat mereu...

ADAM şi EVA

Duminică, 27 Decembrie 2009.

Ce trecătoare-i fiinţa omenească
Şi totuşi e atâta de eternă!
Te-atinge gândul doar să îţi citească
Întreg poemul nenuntit sub dermă...

Te înfiori sub degetele mele
Când scriu cuvântul, cel rostit de tine,
Atât de singuri şi de goi sub stele
Suntem Aici şi nu ne e ruşine...

De-i secetă, ne ştim bogaţi în ploi,
Lumina curge ca din faguri mierea,
Din Cer se uită Dumnezeu la noi-
Ca pe pământul tău nu-i nicăierea...

Nu ştiu de eşti urâtă de frumoasă,
Nu ştiu de-i ziuă ori de-i noapte-acum,
De răutatea lumii nu ne pasă-
Noi, prin Grădină, ne vedem de drum...

Ce veşnicită-i fiinţa omenească
Şi totuşi e atât de trecătoare!
Tu lasă-mi gândul doar să îţi citească
Întreg Poemul, cel nuntit sub soare...

A trecut Postul...

A trecut Postul!
Să bem
Toată
Noaptea,
Să nu mai rămână
Nimic
Din ea…
Să mâncăm
Şi să ne veselim,
Că odată
În An
E Crăciunul…
Minunate, creştineşti
Obiceiuri…
Au trecut patruzeci de zile
De Post,
Nu vi se pare
Ciudat
Numărul
Lor?...

HORIA, COLINDĂTORUL...

Decembrie 1784, până azi...

Duhul tău azi-noapte s-a întors Acasă,
Fulguia pe Munte cu tăceri târzii,
Gândul, încă tânăr, te-aştepta la masă
Dinspre două veacuri de melancolii.

Casa ta cioplită dintr-un ochi de stea
Descântat spre seară de un fluier sfânt,
MOŢII să te ştie pururea în ea,
Să le lumineze drumul pe pământ.

Bântuie colinde sus pe Fericet
Şi-a colaci miroase aburind sub grindă,
Peste pragul roţii să păşiţi încet,
Oboseala vârstei să nu-l mai cuprindă...

Nu-i căutaţi urme pe zăpadă, nu-s
Dacă nu ştiţi calea înspre el anume,
Tu de bună seamă ai venit pe sus,
Când în lanţuri grele ai plecat din lume

Duhul tău azi-noapte s-a întors Acasă
Şi era în noaptea albă de Crăciun,
Ca un prunc, cu traista doldora de daruri,
Tu, COLINDĂTORUL graiului străbun.

NINGE CU LUMINĂ PESTE PRUNC...

TRISTEŢEA BUCURIEI DE-A FI OM...

25 Decembrie 2009, în zori...

Tristeţea mea vine din bucuria că sunt!
Nu supărat!
Supărările pleacă mereu...
Tristeţea, cea adevărată, rămâne în Poem!
Astăzi e Ziua Naşterii Lui!
Crăciunul cel pământesc!
Lăudat fie cuvântul Fecioară în care a fost vestit!
Lăudat fie pântecele ţărânii- Marie-Mamă, cel care I-a purtat tristeţea prin lume!
Tristeţea Bucuriei de-a fi Om!
A Celui Răstignit de bună voie pe crucea împăcărilor din noi!
A Celui Înviat să ne nască acum şi în veci în Ziua de Crăciun!
Să ne bucurăm de Ziua aceasta!
Fie-I memoria cea veşnică, binecuvântată!


CRISTOS S-A NĂSCUT!

SĂRBĂTORI FERICITE!

Fie ca Sfânta Sărbătoare a Crăciunului
să ne aducă bucuria Naşterii Pruncului Iisus,
a colindului şi a întâlnirii cu cei dragi.
Fie ca pacea pe care El ne-o va dărui în Noaptea cea Mare
să ne însoţească pe tot parcursul Noului An,
cu bunătate, sănătate şi împliniri.

NOAPTE DE AJUN...

Azi-noapte m-am visat Acasă
Şi se făcea un vis înalt,
Eram cu cei plecaţi la masă,
De pe tărâmul celălalt...
Veneau demult şi de departe,
Flămânzi, ca gândurile mele,
Bucate-aveam pe săturate,
Dar nimeni nu gusta din ele!
Doar amirosul de sarmale
Se ridica spre cer domol,
Ca negurile de pe vale,
Din Valea mea de Sohodol...
Azi-noapte m-am visat acasă,
Era în noaptea de Ajun,
Cea dintre toate mai frumoasă
Şi-l aşteptam pe Moş Crăciun;
Dar n-a venit! Spre dimineaţă
Ei au plecat în calea lui
Şi m-am trezit la el în braţe
Ca un copil al nimănui...
Mi-e mâna de cuvinte arsă,
Poemul meu e numai scrum-
Azi-noapte m-am visat acasă
Şi poate mă visez şi-acum...

LIBERTATE...

22 Decembrie 2009, în zori…

Sunt sătul de ură şi de toate,
Între Leagănul de-aici şi Stea-
Doamne, dă-mi atâta Libertate
Cât să nu mă plictisesc de ea!

Fie-mi dar conştiinţa împăcată,
Cum spunea Arhanghelul de Sus-
MAICA, cea hulită şi-adorată,
ÎL va naşte iarăşi pe IISUS!

Nu e loc în Casă, nici în baruri,
Două mii de ani de au trecut-
Moş Crăciun e bun, ne-aduce daruri,
Dar să nu-L uităm pe Cel Născut!

Sunt sătul de gripă şi de toate,
Între Leagănul de-aici şi Stea-
Doamne, dă-mi atâta Sănătate
Cât să nu mă îmbolnăvesc de ea!

NINGE...

18 Decembrie 2009, la amiază...

Ninge! Şi mă bucur de zăpadă,
Alt cuvânt pentru ninsoare nu-i!
Cum aş vrea să nu ţi se mai vadă
Gândurile negre şi hai-hui...

Să te ştiu sub plapuma ei caldă
Cum respiri metafore, idei...
Să-ţi aud lumina cum se scaldă
Când te ningi mirată-n ochii mei...

Ninge! Nu-i aşa că eşti frumoasă?
Nămeţii să te-acopere încet,
De-mi pleacă vremea, tu măcar îmi lasă
O Clipă doar să îţi rămân poet...

IMN FRUMUSEŢII...

13 Decembrie 2009, în zori…

Aşa te ştiu- o arcă dusă-n larg
Peste-un potop de linişte sărată,
Eu fericit la vâsla ei să trag
Înspre o zare tot mai depărtată...

Să te privesc măcar şi îmi ajunge-
Cum stau în faţa frumuseţii tale
Nici Timpul în clepsidră nu mai curge,
Nu mai sunt nici puncte cardinale...

Mi se pare ori mi-aduc aminte,
Chipul tău l-am mai văzut cândva!
Mi-s ochii plini ca cerul de cuvinte,
Ce dragă-mi eşti! Şi să-mi rămâi aşa!

Lumina ta mă vindece de toate
Tăcerile-omeneşti care mai sunt,
Te-aud şoptind, de ţărm tot mai departe-
Mi-aşa de dor de tine, de pământ!

În fiecare seară...

12 Decembrie 2009, spre seară...

În fiecare seară stau şi-ascult
Porunca dată sufletului meu-
Fii blând şi darnic, scrie dar mereu
Ce ţi se spune şi nimic mai mult...

Apoi îmi scriu cuminte Rugăciunea
Până la capăt, simplu, pe de rost,
La mine în cuvânt e Zi de post
Şi nu încape-n el deşărtăciunea!

Întotdeauna ultimul îmi pare,
Poemul meu te bucuri că sunt viu,
În zori cine mai ştie de-o să fiu,
Din Somnul amăgirilor amare...

GÂNDEŞTE...

10 Decembrie 2009, spre seară...

Stăpân a tot ce-n lume vieţuieşte,
Ca tine nici o vietate nu-i-
OMULE, eşti liber, deci gândeşte,
Adu-ţi aminte de porunca Lui!

Când Viaţa pe pământ e suferindă,
Din înălţimea ta şi până jos
Nici o boală să nu te cuprindă,
Tu să gândeşti în toate sănătos!

Gândul viclean alungă-l de la tine,
Pe cel pustiitor şi plin de ură,
CV-ul tău de vrei să-ţi fie bine
Pune-ţi cuvântul Dragostei pe gură!

Ca tine nici o vietate nu-i,
Stăpân a tot ce-n lume vieţuieşte
Adu-ţi aminte de porunca Lui-
OMULE, eşti liber, deci gândeşte!

SFÂRŞITUL...

8 Decembrie 2009, spre seară...

Nu te gândi la el, tu ştii că nu mi-i
Indiferent, din toate câte sunt,
Nici Dumnezeu nu vrea sfârşitul lumii
Pe care a făcut-o prin cuvânt!

Tu nu auzi cum se-nfioară Duhul,
Fratele meu de el şi ţărână?
Întreg din firea noastră e văzduhul
Şi-aşa în veci de veci o să rămână...

E Aerul de-acum tot mai fierbinte,
Cel fără griji în totul ce erai,
”Adame, unde eşti?” adu-ţi aminte
De paşii tăi rătăcitori prin Rai...

Tu nu uita că eşti Aici boierul
Şi sluga lui în tot ceea ce faci,
Deasupra ta şi dedesupt e cerul,
Ce nesfârşitul lui să te împaci...

Nu te gândi la el, tu ştii că nu mi-i
Indiferent, din toate câte sunt,
Nici Dumnezeu nu vrea sfârşitul lumii
Pe care a făcut-o prin cuvânt!

GUNOAIELE...

4 Decembrie 2009, spre seară…

Purtate sunt prin lume de vânturi şi de ape,
De peste tot în Viaţă în calea ta duium,
Atâtea gropi comune ce nu le mai încape,
Tristeţi provinciale, gunoaiele de-acum…

Îşi murmură Izvorul pe prund păreri de rău,
Ce tulbure e valul, a cui să fie vina?
Cât de curat odată era pământul tău!
Din zare până-n zare sărbătoarea Lumina…

Să ne-odihnim o clipă tăcerile în ierburi,
Să ne-odihnim o vreme plecările în vânt
Şi Aerul acesta acum e plin de certuri,
Nu-mi da să îi văd, Doamne, durerea din cuvânt…

Sunt peste tot mormane de nervi şi de gunoaie
Şi stoluri croncănite se-aud deasupra lor,
Rămân în zare munţii şi Cerul se-ncovoaie-
De Cei rămaşi Acasă de-a pururea mi-e Dor…

VIA ŞI STĂPÂNUL...

4 Decembrie 2009.
„Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici care strică viile;
căci viile noastre sunt în floare.”
Cântarea Cântărilor 2:15



De vrei să-i fii stăpânul, cel credincios, în lume,
Când Via e în floare tu nu o cerceta,
Inspiră-i doar mirosul din margine de nume,
Tu ştii că nu suportă atunci nici umbra ta?

Fiul meu, ia pildă aici în tot ce faci
Să-ţi fie cu măsură tăierile de rod,
Să-i legi cu grijă sfântă mlădiţele de-araci,
Să-i ocroteşti polenul de gândul cel nărod...

Stau vulpile la pândă, deasupra tuturor
Mereu înspre lumină privirea s-o ridici,
Sunt vinovate toate, mocnind în sinea lor
Tot viclenii ascunse, oricât ar fi de mici...

Aşa e şi în Viaţă, când floarea cea plăpândă
Lumina o deschide cu degetele-hei!
Să nu îţi fie mâna şi inima flămândă-
Aşteaptă să te bucuri măcar de fructul ei...

De vrei să-i fii stăpânul, cel credincios, în lume,
Când Via e în floare tu nu o tulbura,
Inspiră-i doar mirosul din margine de nume,
Tu ştii că nu suportă atunci nici umbra ta?

SOMNUL MAMEI...

2/3 Decembrie 2009.

Durerile din lut când se alină
Şi rănile din Suflet, dacă sunt,
Cum doarme ea şi Aerul suspină-
E-atâta pace, Doamne, în cuvânt!...

La căpătâiul ei de stau tăcut
Şi gândul meu o mângâie pe frunte,
Mă văd Copchilul dintr-un Leagăn mut
În casa noastră cu poveşti cărunte...

Se auzeau la geam colindătorii,
Ea îmi şoptea, sărmana, de Iisus,
Din Versul meu se frâng sub pleoape zorii,
O duce Somnul-vameş tot mai sus...

Surâsul blând îmi tulbură fântâna
Şi Steaua ei se cade în adânc-
Dormi liniştită, Mamă, sărut mâna!
Măcar acum tu lasă-mă să plâng...