Mi-e dor de Ciprian, de „Trei
culori”,
De când vă strig
„Deșteaptă-te, Române,”
Ziua, noaptea, dimineața-n
zori,
Românul meu nedeșteptat
rămâne!
Badea Traian s-a pliclisit și
el,
Tot numărând oștirile
pierdute,
Degeaba îl cântăm cu-atâta
zel,
Imnul acesta doarme pe redute.
Imnul cel vechi mi-a fost atât
de drag,
Izbăvitor de uneltiri oculte,
Se-aud cum plâng culorile din
steag
Și dacă, cine să le mai
asculte?
Cum poți, române, să nu-l
înțelegi?
Cuprind de-o bucurie
„vinovată”,
„Am cântat, tată, Daciei
întregi!”
Întreagă oare va mi fi
vreodată?
Simt Aerul din jur tot mai
greoi
Și soarele e-aproape lângă
zare,
Se ofilește sufletul din noi,
De-atâta somn, de-atâta
nepăsare!
* * *
E ziua ta, o zi ca toate cele,
Imnul adormit al țării mele,
Mi se-amărăște sufletul în
zori,
Unde sunt ascunse „Trei
culori,”
În care gol de peșteră adâncă,
Pe cine oare deranjează încă?
Aici sub zarea din cuvânt
albastră,
Ne-au fost să fie „trinitatea”
noastră!
O, Dacia mea sfântă și
rotundă,
De tine gura lumii e flămândă
Și Roma e frumoasă, ce să zic,
Eu nu te schimb în viață pe
nimic!
Între Carpați și dincolo de ei
Noi n-am făcut negoț cu
dumnezei,
Nici nu l-am dat pe-al nostru
nimănui,
Aici a fost „Grădina Maicii
Lui!”
Eu vin și spun, „șovinul” care
sunt-
Un imn e „Tatăl nostru” pe
pământ...
Iartă-mi tristețea care mă
cuprinde,
Dar imnul unei patrii nu se
vinde!
Nicolae Nicoară-Horia
