7 Mai 1978
„Ferice e fereastra în care
te-am zidit...”
Nu poate gândul singur să buciume
Dorul ce pe suflet mă apasă:
Ține, Doamne, nunțile pe lume
Dintre un Mire dat și o Mireasă!
Joi, 7 Mai 2026
Flori de mai, dumnezeiesc parfum!
Urcând pe dealul greu înspre lumină,
Acolo sunt cu sufletul acum
Și-aștept nuntașii de atunci să vină...
Dar între case nu mai sunt cărări,
Prin Satul meu cu liniște pustie
E-atâta iarbă până lângă zări
Și dincolo de ele, cine știe.
Ciocanele pe coase nu mai bat,
Numai gândul mi-a rămas străjer,
Iar muzicanții, unii, au plecat
La alte nunți să cânte-acolo-n cer...
........................................................
Nu poți amintirile să le alungi,
Ce-ar fi, oare, Omul fără ele?
Au trecut atâția ani de-atunci!
În Sohodol, pe Dealurile mele,
Cu vornicul în pragul sfânt de casă,
Mirosea sub cer a flori de mai,
Iar tu, din umbra lor cea mai frumoasă,
Mireasa mea din Vis, așa erai
Și zările de cântec erau pline,
Se auzeau cum cântă ceterașii,
Pe drum spre Vale, mire lângă tine,
Cum îți număram din suflet pașii!
Mi se umple versul meu de har!
Acolo, în Biserica străbună,
Pătrunși de-un sfânt fior lângă altar,
Același duh și astăzi ne cunună...
.......................................................................
De când e omul pe pământ, minunea
Fără de care Viața e-n zadar,
Botezul, nunta și îngropăciunea
Toate i-au fost date ca un dar!
Din zările albastre și divine,
Cu fața înspre bunul Dumnezeu,
Doar nunta dintre ele știi când vine,
La celelalte martor ești mereu...
Aud și azi îndemnul plin de sevă,
De seva vieții de la început,
Pe când Adam avea dureri de...Evă
În Singurătatea lui din lut:
„Să nu fie Omul singur!” Pe ogor
Să-și poarte cu aproapele cununa
I-a dat Femeia pentru ajutor,
Aproape lângă el întotdeauna!
Femeia mea, din adevăr trimisă,
Mireasă-tu, de când mă așteptai?
Și-așa a fost nuntirea noastră scrisă
Acolo-n Satul cu miros de rai...
* * *
Ploua și-atunci pe dealurile mele,
Eu mirele din Munţi și tu mireasă
Acolo în căsuţa de sub stele,
Cea dintre toate, singura-Acasă!
Ploua și-atunci şi erau flori de mai,
Câtă risipă albă de petale!
Ce minunat, dumnezeiesc alai
În urma noastră şerpuind a vale...
Ploua şi-atunci, îţi mai aduci aminte,
Răspunsul meu flămând de întrebări?
Dar ploaia era caldă și cuminte,
Cu fulgerele încremenite-n zări...
Ploua şi tu râdeai- Copilărie!
Acolo, între noi şi Dumnezeu,
Era în tine-atâta Poezie-
Ierusalimul sufletului meu.
Nicolae Nicoară-Horia
