Lacrimile Cuvioasei Parascheva...

 

Aud lumea cum cuvântă,

Când în sus și când în jos:

„A fost sfântă, nu e sfântă,

Sfânt Este numai Hristos!”

 

Și pe El această lume

Îl hulește deseori,

Plină-i gura ei de spune,

Suflete, cum te-nfiori!

 

Nu mai plânge-n vie seva,

Frunzele se-aștern duium,

Înspre tine, Parascheva,

Urcă versul meu acum

 

Printre spini ce-i stau în cale,

Niciodată ca hotar,

Sfinte-s lacrimile tale

Pline de-adevăr și Har!

Miercuri, 14 Octombrie 2026

 

Fiți cuvioși,

Precum a fost ea,

Parascheva

Aici pe pământ!

Dezbrăcați-vă de hainele Voastre

Și îmbrăcați cu ele Aproapele,

Pe cel gol și flămând,

Cum se îmbracă în fiecare Dimineață

Poezia,

Cuvânt cu cuvânt!

Lacrimile ei,

Picurând din icoană,

Credincioși

Sau atei,

Oricare sunt ei,

Să le vindece din suflet

Orișice rană!

De la primul,

Până la ultimul laș,

Recunoaște,

Luminează și astăzi la Iași

Sfintele-i moaște...

Unii, încă, vor să-i Condamne

Străbuna Credință,

Stropindu-i Adevărul

Cu noroi;

Deșartă să le fie în veci

Biruința!

Plâng ochii ei, Doamne,

Limpezește Vederea

Din noi!

                     * * *

Ce vremuri, Doamne, ne-au fost date nouă,

Ne mușcă șarpele flămând din soartă,

E împărțită omenirea-n două

Și pe Hristosul Tău vor să-l împartă!

 

E Sărbătoare sfântă, pentru unii,

Ceilalți batjocoresc aceste moaște,

Umblă liberi peste tot nebunii

Și Anticristul astăzi recunoaște!

 

Aceeași teamă zilnic ne împarte,

Moartea stă la pândă-n cotitură,

Semănători de amăgiri deșarte

Pământul, oare, cât vă mai îndură?

 

Nicolae Nicoară-Horia

Fierbe mustul...

 

Când fierbe mustul

cine să-i învingă

bucuria limpezită-n vin?

Atunci când scriu

tu lasă-mi să te ningă

cuvintele venite din senin...

E Toamna mea

din care plec şi vin,

ca frunzele

pe ramurile goale,

aici să-mi fie

ultimul suspin

lângă surâsul primăverii tale...

 

Să vină graurii de-acum,

Struguri nu mai sunt în vie,

Fierbe mustul în podrum,

Sfântă voia lui să fie.

 

Las' să fiarbă, n-am ce-i face,

„Supărat” fără-ndoială,

Doamne, cât de mult îmi place

Sfânta lui bolboroseală!

 

Ca un prunc recită parcă

Tema vieții pe de rost,

Sufletul de Dor se-ncarcă,

Amintiri din zi de post...

 

N-am să uit, să uit vreodată,

Când Eram acolo-n Munți

Strugurii aceia, tată,

Struguri galbeni și mărunți!

 

Toamnă plină de poeme

Înaintea ta mă-nchin

Și cuvintele de-o vreme

Parcă au miros de vin...

               * * *

Neliniștea cu plugul ei îmi ară

Gândul acesta care-abia mă-ncape,

Fierbe mustul peste tot în țară,

Fierbe mustul, vinul e aproape!

 

Mi-e fruntea brobonită de sudoare,

Suflete, cât poți să mai înduri?

Scurmă rugina-n frunze și mă doare

Freamătul ce trece prin păduri

 

Și vântul parcă e un vânt străin...

Mi-e dor de toamna cea adevărată,

Copil, născut din ea, de-acolo vin,

Din Munții mei de aur și de piatră.

 

Fierbe mustul peste tot în țară,

Prin Țara asta plină de nevoi,

Neliniștea cu plugul ei îmi ară

Risipa ce se-așterne între noi.

 

Nicolae Nicoară-Horia

Gândul face omul sănătos...

 

 

Multe boli pe lume nici nu sunt,

Iar unele din ele-s cu folos,

Vă spun un adevăr atât de sfânt:

Gândul face omul sănătos!

 

Cel ce se vede părăsit de prieteni,

În inimă să-i fie-același gângur

Ca vântul ce adie printre cetini:

„Nu sunt singur!” „Nu sunt singur!”

 

Și nu-i bolnavă mâna care scrie,

Doar palma ce lovește în zadar,

„Nu vă îngrijorați!” în Carte scrie

Și nicio slovă nu e fără har!

 

Din gânduri vine pacea, vin dezastre,

Orice vă doare, mai ușor, mai grav,

Să repetați în ciuda „bolii” voastre:

„Nu sunt bolnav!” Nu sunt bolnav!”

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Când eram copil...

 

Visam atunci să fiu bătrân,

Mă uit în ochii tăi, Copile,

Uitat acolo să rămân

Cu gândurile între file...

 

Urc Muntele pe serpentine,

E timpul tot mai slut și strâmb,

Acum visez să fiu ca tine,

Păstor la mieii de pe Dâmb...

Mă uit în ochii tăi adânci,

Rămași în pragul sfânt de-Acasă,

Și tu în brațe să mă strângi,

Copilăria mea frumoasă!

Duminică, 11 Octombrie 2026

Când eram copil, țin minte,

Mă visam să fiu bătrân,

Știu că n-am fost prea cuminte,

Nu m-a alintat la sân

 

Viața asta, dulce-amară,

Plină de-Adevărul ei,

Am crescut de mic la țară

Printre zâne, printre zmei...

 

Nu se vindecase încă

Lacrima după război,

Tata era dus la muncă,

Mama se-ngrijea de noi;

 

Eu cu fratele mai mare

Pășteam vitele pe plai,

N-aveam vreme de pierzare,

Tot „no,gata? și „no, hai!”

 

Mai plecam și noi de-acasă

După fluturi, după nori,

Tristă viață, dar frumoasă

Și ce sfinte sărbători!

 

Vremea astăzi de nu-i multă

Niciodată nu mă plâng,

Pruncul de atunci ascultă,

Cânt-o mierlă sus în crâng.

 

Cântecul mi-aduce-aminte

De-un copil culcat în fân,

Știu că n-am fost prea cuminte,

Nici acum când sunt bătrân...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Notă:

Ne trăsese în chip baciul Viorel, pentru un „mulțam fain!”. Noi bani nu aveam pe atunci...

Pe spatele fotografiei este scris, cu creion chimic, de către Ioan : „amintire de când eram de 13 ani și fratele (sub-semnatul) de 9 ani.”

Nu plânge...

Ev. Luca 7, 11-16

-Cuvinte duminicale-

 

„Nu plânge!” Așa i-a spus Iisus

Cuprins de milă mamei din Cetate,

Când mâinile peste sicriu și-a pus

Copilul ei s-a deșteptat din moarte,

 

Iar mortul a-nceput să le vorbească

Și frică mare i-a cuprins pe toți,

Dar mama lui nu uită să-L slăvească

De-atunci pe Înviatul dintre morți.

 

„Nu plânge!”Ce cuvinte minunate!

Și lacrimile nu mai curg șuvoi-

Pe văduva aceea din Cetate

O văd mereu și astăzi printre noi…

 

Nicolae Nicoară-Horia

În Țara tuturor și-a nimănui...

 

Simt Poezia mereu cum vine,

Dar fără liniște nu pot s-o scriu,

Mi-e plină Țara, toată, de jivine

Și Aerul miroase a târziu!

 

Crește-ntunericul flămând peste toate

Și mișună strigoii-n umbra lui,

Românul-slugă până când mai poate

În Țara tuturor și-a nimănui?

 

Din Somnul cel de moarte de sub pleoape,

În care-i adâncit de-atâția ani,

Tot murmurând un Imn ce nu-l încape,

Câți prieteni are, Doamne, câți dușmani?

 

Desparte-i, dar și pune-le hotare,

Că prea de-a valma-n viața noastră sunt,

Cuvântul ce mă scrie azi mă doare,

Din Durerea Duhului Tău Sfânt...

10 Octombrie 2026

 

Dac' a ajuns precum o... zdreanță

Această Țară minunată,

Mă-ntrebi: mai pot avea speranță

Că va fi iar ce-a fost odată?

 

Cu noaptea-nchisă-ntre pereți,

Prin sate pline de urzici,

De liniște și de scaieți,

Nu mai sunt pocnete de bici

 

Și clopotul tot mai în dungă

De la Biserică se-aude,

O, Doamne cine îmi alungă

Românii înspre oareunde?

 

Bătrânii pleacă spre morminte,

Cei tineri în tristețea lor,

Din limba Maicii mele sfinte,

Cuvintele și ele dor!

 

Spre Cer privirea mi-o ridic:

Le vom avea aici pe toate

Ce s-au vândut pentru nimic

Uzine, fabrici, combinate?

 

Din glodul plâns, până-n tavan,

E lupta crâncenă în toi

Pentru putere și...ciolan,

Nu pentru binele din noi!

......................................

Și totuși Cineva îmi spune

Cu-același glas dumnezeiesc:

Nu piere Țara în genune

Nici Neamul nostru Românesc!

 

Nicolae Nicoară-Horia