marți, aprilie 23, 2024

Am fost și eu bibliotecariu...

 



 

Cuvântul nu îl roade cariu

Și nici rugina-n el nu scurmă,

Am fost și eu...„bibliotecariu,”

Cum e păstorul de la turmă...

 

Da, starea asta, nu vă mint,

Nicicând pe suflet nu m-apasă,

Acolo între cărți mă simt,

Ca Veșnicia într-o casă!

 

Pe fiecare după nume

Cât le-am iubit, ce dragi îmi sunt!

Se-așterne praful peste lume

Purtat de oameni și de vânt...

...................................................

Cu Eminescu azi mă doare

Când spun Xenopol sau Cipariu

Și-atâtea biblioteci sub soare-

Am fost și eu „bibliotecariu...”

23 Aprilie 2024

 

EMINESCU BIBLIOTECAR...

 

Încă din vremea când era găzduit de profesorul său drag, Aron Pumnul, la Cernăuți, bibliotecarul de 15 ani ”trăia și dormea și visa printre cărți...”

A doua oară îl întâlnim bibliotecar la Viena, unde la 8 aprilie 1871, când societăţile studenţeşti “România” şi “Societatea literară şi ştiinţifică a românilor din Viena” devin “România jună”, Slavici fiind a fost ales preşedinte, iar „Eminescu, membru ordinariu, cu 30 de voturi, se alege bibliotecar, hotărât să vâneze cu orice chip cărţile împrumutate şi nerestituite”.

„Sunt fericit – spunea Eminescu – că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine, mă voi cufunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de măreţ în fapte şi oameni...”.

„Dacă ai o grădină și o bibliotecă, ai tot ceea ce îți trebuie”.

Cicero

Cu modestia cuvenită spun mereu: și eu am fost bibliotecariu!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Cartea mea...

 



Ziua Internațională a Cărții,

a Drepturilor de Autor și a Bibliotecarilor.

Ţi-am dat

O carte,

Ştiu

Că n-o citeşti-

Între coperţi

E-nchisă Viaţa mea-

Măcar din când în când

S-o răsfoieşti

Şi să-mi asculţi tăcerile

Din ea.

Ţi-am dat o carte

Şi

Nu-mi pare rău,

O carte

Scrisă-anume pentru tine.

Să o păstrezi

Aşa cum se cuvine,

În Biblioteca sufletului tău-

Acum

Şi în Uitarea

Care vine-

Ţi-am dat o Carte

Şi

Nu-mi pare rău...

 

Cartea mea, cea de toate zilele,

Precum pâinea din „Tatăl nostru”,

Binecuvântate să-ți fie filele!

De timpuriu ți-am cunoscut rostu'

 

Și mereu mi-a fost foame de tine,

Ca „păstor de cuvinte”, ce sunt,

Acolo în Munți, pe sfinte coline,

Oriunde mă știu călător pe pământ!

 

Între coperțile tale mi-e inima scrisă,

Cu toată Dragostea de viață în ea,

Cartea mea, niciodată închisă,

Citească-te, citească-te cel care vrea...

 

Ca o carte deschisă...

 

Când m-a născut mama, mi-a pus la căpătâi

Într-un leagăn împletit din nuiele

O carte deschisă, ca ea să rămâi,

Să te citească oricine sub stele.

 

Atunci când ți-e sete din cuvinte să bei

Lumina aceea, neterminată și vie

Și am rămas acolo, între filele ei

Și-așa voi rămâne o veșnicie...

 

Cu ea alături, oriunde pe drum

Niciodată în viață nu mi-a fost greu,

Cartea cea sfântă o păstrez și acum

Ca pe-o comoară în sufletul meu.

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Purtătorul de biruință...

 



 

Fiţi mereu drepţi
şi neînduplecaţi în credinţa
şi în faptele voastre!
Lespedea Clipei
să nu vă strivească sub greutatea ei!
Focul viu al Dragostei
să nu vi se stingă în suflet
niciodată!
Netemători în faţa „balaurului”,
precum El,
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe,
purtătorul de biruință.

 

Nicolae Nicoaă-Horia

 

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

„Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (în greacă Άγιος Γεώργιος, Ágios Geó̱rgios, sau George, versiuni:Georgiu, Georz, Giurgiu, Iorgu, din greacă Gheorghios, „agricultor”; n. 275/280– d. 23 aprilie 303) a fost un soldat roman de origine greacă și ofițer în Garda împăratului roman Dioclețian, care a fost condamnat la moarte pentru că nu a renunțat la credința creștină.
Se știe că, deși era păgân, împăratul Dioclețian, până la anul 303 nu a luat nicio măsură împotriva creștinilor. Această stare de lucruri a îngăduit creștinilor vrednici, să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăție.
În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Dioclețian l-a luat ca însoțitor la domnie (tetrarh), a aprins prigoana împotriva creștinilor.
Istoria creștinătății stă martoră că, din anul 303 și până la 313 (anul Edictului de la Milan, prin care Sfântul împărat Constantin cel Mare a dat pace creștinilor), Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare și o sângeroasă probă: creștinii au fost siliți să aleagă, cu prețul vieții lor, între zeii păgâni și Iisus Hristos.
Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creștinilor, îndată Gheorghe s-a înfățișat singur înaintea împăratului Dioclețian și, înaintea întregii curți împărățești, a mărturisit deschis că este creștin și că înțelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos.
Uimit de această mărturisire și îndemnat de Galeriu, Dioclețian a dat poruncă să fie dus în temniță și pus la chinuri, ca să se lepede de credință.
Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliță, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapă cu var, încălțăminte cu cuie, băutură otrăvită, bătaia cu vine de bou ș.a.
Toate acestea și altele asemenea, Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăție stând tare în credință.
Pentru cei credincioși, Mucenicii sunt creștini aleși, luminați de Dumnezeu, pentru a duce lupta împotriva păgânătății și a diavolului.
Drept aceea, în toiul prigonirilor și în clipele când sunt puși la încercările cele mai sângeroase, Mântuitorul îi luminează cu puteri dumnezeiești, care le ocrotesc trupul împotriva suferințelor.
Deci, cei de față, văzând chinurile de moarte, prin care trecea Sfântul Gheorghe și că rămâne viu și nevătămat, mulți dintre ei s-au lepădat de idoli și au venit la credința în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creștinilor.
Mai mult, în vremea ținerii lui în temniță, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat. Însăși împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, văzând acestea, a mărturisit credința ei în Hristos.
În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri și cu făgăduințe, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos.
În fața acestei mărturisiri și, văzând că toate încercările lui sunt zădarnice, Dioclețian a dat poruncă să li se taie capetele, și Mucenicului și împărătesei Alexandra.
Deși, ostașii i-au scos afară din cetate, dar, pe drum, înainte de a ajunge la locul de tăiere, împărăteasa, slăbind cu trupul, și-a dat duhul. Iar, când au ajuns la locul hotărât, Sfântul și-a ridicat glasul și s-a rugat cu căldură, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite.
Astfel, rugându-se, cu bucurie și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie, păzind până la capăt credința fără prihană și luând cununa cea neveștejită din mâna lui Hristos, Domnul său.
Imaginea Sfântului Gheorghe a rămas în amintirea creștinilor drept un model de curaj în lupta cu diavolul.
A fost reprezentat într-o mantie roșie, culoarea tradițională a unui martir, dar și ca un războinic pedestru sau tribun militar, în veșminte patriciene cu o diademă metalică pe cap și ținând o cruce în mâna dreaptă și o sabie în mâna stângă.
În calitate de martir creștin, el a devenit mai târziu unul dintre cei mai venerați sfinți ai creștinismului și a fost în mod special venerat de cruciați.
Sfântul Gheorghe este un sfânt pomenit de aproape toate Bisericile tradiționale, de obicei pe data de 23 aprilie.
Este considerat patron al multor țări, regiuni și orașe”.
La mulți ani tuturor celor care îi poartă cu cinste numele biruitor!
Sursa parțială: Wikipedia.

Nicolae Nicoară-Horia

luni, aprilie 22, 2024

Au înflorit salcâmii...

 



 

Scriam și din înalturi mirosul de salcâm

Prin liniștea augustă, sub stelele mirate,

L-am auzit deodată căzând pe caldarâm

Și-acum mi-e plin auzul de cioburile sparte.

 

În versul meu fierbinte lumina se pogoară,

Au înflorit salcâmii! Închide ochii, hai,

Nu simți cum te cuprinde vederea din afară?

Aceeași ca în vremea când rătăceam prin rai...

 

Au înflorit salcâmii, sub zările lumești,

Eu știu, în noaptea asta poemul meu de mâine

Cu-aceeași nerăbdare atunci când îl citești

Sub roua dimineții, neterminat rămâne.

 

Se tulbură cuvântul pătruns de-un tainic dor,

Mirosul sfânt de pace nu-i cine să-l înfrunte,

Au înflorit salcâmii, cum arde floarea lor

Și-mi încălzește gândul sub tâmplele cărunte...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Ziua pământului...

 



„În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea

până te vei întoarce în pământ,

căci din el ai fost luat; căci țărână ești

și în țărână te vei întoarce”.

Geneza 3:19


În ziua dintâi
Dumnezeu a făcut cerul
Și pământul
Deodată.
Nu există
Unul fără altul,
Nici unul fără alta!
Pământ și cer,
Cer
Și pământ-
Ce minunată
Lucrare!
Azi e ziua lui,
Ziua pământului!
Ziua Cerului,
Când o fi
Oare?

Nicolae Nicoară-Horia

duminică, aprilie 21, 2024

Poem de Duminică...

 



 

Niciodată nu mi-a fost rușine

De credința pusă-n căpătâi,

Strămoșii, Doamne, au crezut în Tine

Și mai-nainte de venirea Lui,

 

(Orice venire nu-i întâmplătoare!)

A Fiului promis acestui neam

Și tuturora care sunt sub soare,

Un singur Dumnezeu pe lume am,

 

Un singur Dumnezeu e-n univers!

Cum una-mi este mama dintre mame,

Îmi ceartă unul Dragostea din vers,

Oricât ar vrea nu poate s-o destrame!

 

Din toată-nvățătura lui marxistă

Să urle dar satanic în pustiu,

Că Dumnezeul meu nici nu există,

Ci numai dumnezeul lui e viu!

Duminică, 21 Aprilie 2024

 

Nicolae Nicoară-Horia

Casa din Dor...



 

Mi-am zidit din Dor o casă,

Doamne, cât e de frumoasă!

Nu-i nici mare și nici mică,

Fără teamă că mi-o strică

 

Răii, ploile sau vântul,

Cât o fi sub cer cuvântul!

Aici, ori prin zări străine,

Casa mea o port cu mine;

 

Casa mea e-o sărbătoare

Cu ferestrele spre soare

Și cu aer strecurat,

Casa mea din dor curat.

 

Veșnic nu e încuiată,

Cel ce locuiește-odată,

Orice om cinstit de vrea,

O să-i fie dor de ea...

 

Nicolae Nicoară-Horia