Nevoia de Dragoste...

„...iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”

1 Cor.13, 2

 

E-atâta nevoie de Dragoste pe pământ,

În aer, în apă și în cuvinte!

Nu mai încape în cel care sunt

Sufletul ce mi l-ai dat, Părinte

 

Și liniștea mi-e ca o casă spartă

În care nimeni nu mai stă de mult,

Pentru toate, Doamne, Tu mă iartă

Că nu mai știu de mine să ascult!

 

Mi-e inima de-amărăciune plină,

Trăiesc un timp habotnic și străin,

Aceeași iudă parcă prin grădină

Stă-n umbra crucii mele când mă-nchin...

 

Sărutul acela din Ziua de Joi

Și astăzi are gustul de cucută,

E-atâta nevoie de dragoste între noi,

De Dragoste adevărată, nu prefăcută!

                  * *  *

Stă sufletul între amnar și iască,

Nici Gândul nu-și mai află adăpost,

Omul nu mai știe să iubească,

Nici Dragostea nu mai este ce-a fost!

 

Dragii cu drag nu se mai cheamă,

În brațele Clipei nu se mai țin,

Peste tot numai grabă și teamă

Și Aerul Vieții e mai puțin...

 

Soarele parcă-i obosit dimineața

Când își varsă zorii peste lume,

De la noi, Doamne, nu-ți întoarce fața

Când uităm să te strigăm pe Nume!

...............................................................

Nevoia de Dragoste e-atâta de vie!

Nevoia de dragoste dintre copii și părinți,

Nevoia de dragoste dinte soț și soție,

Nevoia de Dragoste dintre oameni și sfinți...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Poezia din Dor...

Ce-ar fi lumea fără Dor,

Fântâna fără izvor,

Ce-ar fi răul fără bine,

Ce-aș fi eu fără de tine?

 

Ce târziu mi-ar fi sufletul fără Poezie

Gândul sub tâmple, ploaia fără nori!

Îți mulțumesc și mulțumirea mea fie

Auzită de îngeri, de oameni, de flori...

 

Îmi amintesc mereu, cu bucurie divină,

De prima noastră întâlnire din crâng,

Cum îmi vine, Doamne, dinspre lumină,

În brațele Dorului să mi te strâng.

 

Dorul meu drag, Poezia mea dragă

Ce fericit împreună e sufletul meu!

De tine, de el, cuvântul mă leagă

Cum se leagă culorile din curcubeu...

13 Mai 2026

 

Azi e ziua dorului din Dor,

Azi e ziua dorului din pâine,

Pâinea de pe masa tuturor,

Azi e ziua dorului de mâine...

 

Fără el drumețul n-are drum,

Fără el nici pasărea nu cântă,

Ce înalt e dorul meu de-acum

Din poemul care te-nveșmântă!

 

Și mereu se înalță tot mai sus,

Cum se înalță soarele și luna-,

Azi e Ziua Dorului mi-ai spus,

Pentru mine azi e întotdeauna...

 

DORUL...

 

Niciodată nu-l voi putea traduce!

Nimeni pe pământ fără Dor nu-i!

Dorul ne cheamă, dorul ne duce

Prin viața aceasta hai-hui...

 

Ușor ca o aripă, ca plumbul de greu,

Atunci când îl scriu, curge-n suflet șuvoi

Dorul de mine, de tine mereu,

Dorul acesta crescut între noi...

 

Dorul din Dorul ce nu se alină,

În brațele lui niciun cântec nu tace,

De el mi-e cuvântul și inima plină,

Fără Dragostea lui ce ne-am face?

 

Nicolae Nicoară-Horia

Aștept să înflorească teii...

Sufletul din mine cântă

Când mă uit în ochii ei,

Doamne, ce uitare sfântă,

Mirosind a flori de tei!

 

Ce mereu îmi vine-n minte

Ca o boare dinspre rai

Freamătul dintre cuvinte-

Veronica și Mihai!

 

Și Vederea asta, toată,

Ce mă las de ea pătruns,

N-am tradus-o niciodată,

Niciodată îndeajuns...

              * * *

Mă plimb pe marginea ideii,

Cu tine-n brațe dacă vrei,

Aștept să înflorească teii,

Mi-a fost atâta Dor de ei!

 

Ce frumusețe stă la pândă!

Nimic din ea nu-i interzis,

Mirosul sfânt să ne pătrundă

În gând, în suflet și în Vis...

 

Cum arde cântecul pe liră!

Se tulbură-n silabe vinul,

Simt Aerul ce mă inspiră,

Tu îi ascunzi la sân suspinul.

.................................................

Sunt precum fosforul scânteii

În mâinile lui Dumnezeu

Și-aștept să înflorească teii

În zori, citind Poemul meu...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Prislop...

„Răutatea a înfrânt pe Dumnezeul Iubirii,

dar se va înfrânge de Dumnezeul Judecății. ”

Arsenie Boca

 

Am fost și eu acolo, la Prislop

Și-n alte vremuri l-am simțit aproape,

Se-oprise parcă Timpul din galop

Cu Veșnicia murmurând sub pleoape!

 

Am fost și eu acolo sub văzduh,

Am fost și eu lângă mormântul viu,

Fiorul sfânt ce mi-a rămas în Duh

Nu voi putea vreodată să-l descriu!

 

Acolo L-am simțit pe Dumnezeu,

Cum Dragoste și Liniște împarte,

Vor spune unii, cum au spus mereu,

Că moartea nu unește, ci desparte!

 

Ce verde crud! Nimic nu se usucă

Și orice floare știe să se frângă,

Acei ce simt chemarea să se ducă

La Mănăstire, la Prislop să plângă

 

Lângă Mormântul unui Sfânt Român

Și să-i asculte inima cum bate

Și-acum când scriu, cuvânt după cuvânt

Fiorul sfânt îl simt cum mă străbate.

 

Un tainic și dumnezeiesc parfum

Îmi umple iar ființa mea întreagă,

Ce Aer, Doamne! Parcă-l văd și-acum

Când îl respir ca pe-o minune dragă...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Au înflorit salcâmii...

 

Respir minunea, cea dumnezeiască,

Vino, pune-ți mâna pe cuvânt,

Nu credeam că o să înflorească

De-atâta răutate pe pământ!

 

Cum aș vrea în palme s-o fărâm,

Dragostea să fie-n veci stăpână,

Mă uit la floarea albă de salcâm,

Mirosul sfânt în suflet să-mi rămână...

Duminică, 10 Mai 2026

 

Scriam și din înalturi mirosul de salcâm

Prin liniștea augustă, sub stelele mirate,

L-am auzit deodată căzând pe caldarâm

Și-acum mi-e plin auzul de cioburile sparte.

 

În versul meu fierbinte lumina se pogoară,

Au înflorit salcâmii! Închide ochii, hai,

Nu simți cum te cuprinde vederea din afară?

Aceeași ca în vremea când rătăceam prin rai...

 

Au înflorit salcâmii, sub zările lumești,

Eu știu, în noaptea asta poemul meu de mâine

Cu-aceeași nerăbdare atunci când îl citești

Sub roua dimineții, neterminat rămâne.

 

Se tulbură cuvântul pătruns de-un tainic dor,

Mirosul sfânt de pace nu-i cine să-l înfrunte,

Au înflorit salcâmii, cum arde floarea lor

Și-mi încălzește gândul sub tâmplele cărunte...

                      * * *

Din tot ce sunt nimic nu-i interzis,

Citiţi-mă întreg şi fără teamă,

Au înflorit salcâmii, cum v-am zis,

De-atâtea griji nici n-aţi băgat de seamă...

 

Am scris azi-noapte un Poem durut,

Să vină translatorii să-l traducă,

De multă vreme şi aşa au vrut

În beznele tăcerii să mi-l ducă!

 

Acesta sunt, nu-l căutaţi pe altul,

La nici o răzbunare nu instig,

De am greşit mă judece Înaltul,

Eu din durerea veacului vă strig,

 

Treziţi-vă, români din letargie,

Treziţi-vă din somnul cel impus!

Cu-aceeaşi sfântă, dulce bucurie,

Au înflorit salcâmii, cum v-am spus...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Nunta noastră...

 

7 Mai 1978

„Ferice e fereastra în care te-am zidit...”

Nu poate gândul singur să buciume

Dorul ce pe suflet mă apasă:

Ține, Doamne, nunțile pe lume

Dintre un Mire dat și o Mireasă!

Joi, 7 Mai 2026

 

Flori de mai, dumnezeiesc parfum!

Urcând pe dealul greu înspre lumină,

Acolo sunt cu sufletul acum

Și-aștept nuntașii de atunci să vină...

 

Dar între case nu mai sunt cărări,

Prin Satul meu cu liniște pustie

E-atâta iarbă până lângă zări

Și dincolo de ele, cine știe.

 

Ciocanele pe coase nu mai bat,

Numai gândul mi-a rămas străjer,

Iar muzicanții, unii, au plecat

La alte nunți să cânte-acolo-n cer...

........................................................

Nu poți amintirile să le alungi,

Ce-ar fi, oare, Omul fără ele?

Au trecut atâția ani de-atunci!

În Sohodol, pe Dealurile mele,

 

Cu vornicul în pragul sfânt de casă,

Mirosea sub cer a flori de mai,

Iar tu, din umbra lor cea mai frumoasă,

Mireasa mea din Vis, așa erai

 

Și zările de cântec erau pline,

Se auzeau cum cântă ceterașii,

Pe drum spre Vale, mire lângă tine,

Cum îți număram din suflet pașii!

 

Mi se umple versul meu de har!

Acolo, în Biserica străbună,

Pătrunși de-un sfânt fior lângă altar,

Același duh și astăzi ne cunună...

.......................................................................

De când e omul pe pământ, minunea

Fără de care Viața e-n zadar,

Botezul, nunta și îngropăciunea

Toate i-au fost date ca un dar!

 

Din zările albastre și divine,

Cu fața înspre bunul Dumnezeu,

Doar nunta dintre ele știi când vine,

La celelalte martor ești mereu...

 

Aud și azi îndemnul plin de sevă,

De seva vieții de la început,

Pe când Adam avea dureri de...Evă

În Singurătatea lui din lut:

 

„Să nu fie Omul singur!” Pe ogor

Să-și poarte cu aproapele cununa

I-a dat Femeia pentru ajutor,

Aproape lângă el întotdeauna!

 

Femeia mea, din adevăr trimisă,

Mireasă-tu, de când mă așteptai?

Și-așa a fost nuntirea noastră scrisă

Acolo-n Satul cu miros de rai...

                     * * *

Ploua și-atunci pe dealurile mele,

Eu mirele din Munţi și tu mireasă

Acolo în căsuţa de sub stele,

Cea dintre toate, singura-Acasă!

 

Ploua și-atunci şi erau flori de mai,

Câtă risipă albă de petale!

Ce minunat, dumnezeiesc alai

În urma noastră şerpuind a vale...

 

Ploua şi-atunci, îţi mai aduci aminte,

Răspunsul meu flămând de întrebări?

Dar ploaia era caldă și cuminte,

Cu fulgerele încremenite-n zări...

 

Ploua şi tu râdeai- Copilărie!

Acolo, între noi şi Dumnezeu,

Era în tine-atâta Poezie-

Ierusalimul sufletului meu.

 

Nicolae Nicoară-Horia