Mă întrebi...

 

Mă întrebi ce mă mai doare

Inima din piept când bate?

Țara-i plină de zăvoare

Și de hoți în libertate!

 

Cui, ce-i pasă că eu sufăr

Și mă rog lui Dumnezeu

Din mocirlă ca un nufăr,

Cine-aude glasul meu

 

Din această hărmălaie?

Peste versul cel caduc

Cerul parcă se-ncovoaie

Și-așa-mi vine să mă duc

 

Sus pe Munte, în colibă

Și acolo să rămân

Pân' s-o vindeca de hibă

Întreg neamul meu român!

 

Mă întrebi de ce sunt trist?

Uite, nu vreau să-ți răspund,

Câtă vreme mai exist

Stau aici și nu m-ascund...

 

Tu, citește-mă cuminte

Până-n ultima suflare,

Dorul meu cu margini sfinte

Nu-ntreba ce mă mai doare...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Legiune...

 

Ev. Luca 8, 26-39
-Poezia de duminică-

Și pe el l-a vindecat Iisus,
Cum scrie în Scriptură, drept răsplată,
„Pleacă de la noi”, așa I-a spus
Mulțimea de atunci înfricoșată.

El n-a plecat, stă înviat în drum
Și vuietul acelora îL doare,
E vindecatul printre noi și-acum,
Ferice dar de cine-i dă crezare!

Bărbatul s-a întors la casa lui,
Priviți-l „îmbrăcat și-ntreg la minte”,
„Legiuni” și astăzi sunt destui-
Prietenii mei, vă zic-luați aminte!

Nicolae Nicoară-Horia

Să te visezi...

 

Poeziei...

Stă somnul gata să se sfarme,

Precum ulciorul în bucăți,

Nu doarme ea, nici el nu doarme,

Când tu nu vrei să te arăți

Iubire, poate prea devreme,

Iubire, poate prea târzie,

Ea murmură în gând poeme,

Când plin de duhul lor el scrie

Se face-n ceruri sărbătoare,

Spre ziuă, sub priviri de lună

Geloasă și iscoditoare,

Găsească-i Visul împreună...

Se culcă ziua, spune-i „noapte bună”

Cu bucuria Dimineții-n gând,

Să te visezi nu-i cine să se-opună

Visului ce-l porți, mereu flămând...

 

Lasă Copilăria lui să te cuprindă

Ca pe un prunc pătruns de Vraja ei

Și-acolo-n așternutul de sub grindă

Să mă visez cu tine, știu că vrei.

 

El, omul, peste vis nu e stăpân,

Iar Visul meu nicicând să nu te doară,

Cuminte tu să-l găzduiești la sân,

Să nu mi-l ardă frigul din afară...

Joi, 17 Octombrie 2024

Din volumul în pregătire Poeme neterminate...
Nicolae Nicoară-Horia

Lacrimile Cuvioasei Parascheva...

 

Fiți cuvioși,

Precum a fost ea,

Parascheva

Aici pe pământ!

Dezbrăcați-vă de hainele Voastre

Și îmbrăcați cu ele Aproapele,

Pe cel gol și flămând,

Cum se îmbracă în fiecare Dimineață

Poezia,

Cuvânt cu cuvânt!

Lacrimile ei,

Picurând din icoană,

Credincioși

Sau atei,

Oricare sunt ei,

Să le vindece din suflet

Orișice rană!

De la primul,

Până la ultimul laș,

Recunoaște,

Luminează și astăzi la Iași

Sfintele-i moaște...

Unii, încă, vor să-i Condamne

Străbuna Credință,

Stropindu-i Adevărul

Cu noroi;

Deșartă să le fie în veci

Biruința!

Plâng ochii ei, Doamne,

Limpezește Vederea

Din noi!

 

Ce vremuri, Doamne...

 

Ce vremuri, Doamne, ne-au fost date nouă,

Ne mușcă șarpele flămând din soartă,

E împărțită omenirea-n două

Și pe Hristosul Tău vor să-l împartă!

 

E Sărbătoare sfântă, pentru unii,

Ceilalți batjocoresc aceste moaște,

Umblă liberi peste tot nebunii

Și Anticristul astăzi recunoaște!

 

Aceeași teamă zilnic ne împarte,

Moartea stă la pândă-n cotitură,

Semănători de amăgiri deșarte

Pământul, oare, cât vă mai îndură?

 

Nicolae Nicoară-Horia

DRAGOSTEA...

 

 

Nu știe nimeni când vine, când pleacă,

De la Omul cel tânăr, până la cel bătrân,

Fără Dragoste viața cât e de săracă,

Viața aceasta gângurind la sân!

 

Dragostea pe pământ e în toate,

Fără ea nici pasărea nu zboară,

Duhul Iubirii peste tot străbate

Și piatra atinsă de el se-nfioară...

 

Dragostea mângâie cu putere divină

Orice nume de om și de floare,

Veșnică fie slăvită-n Lumină

Dragostea mea, biruitoare!

Duminică, 13 Octombrie 2024

 

Nicolae Nicoară-Horia

Sămânța cuvântului...

 

„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.”

Ev. Luca 8, 11

-Cuvinte duminicale-

 

Fericit e semănătorul

Care trudește

Nopți

Și

Zile,

Semănându-ți ogorul!

El știe

Că nu toate

Ogoarele

De pe pământ

Sunt fertile...

Ce minunat e ogorul

Lui Dumnezeu

Din sufletul

Tău!

Ce Fericit

E semănătorul

De

Poezie!

Cu câtă nădejde seamănă

Cuvintele

Lui!

 

Când am auzit întâia dată cuvântul

Sufletul meu s-a umplut de fior

Și a căzut sămânța în pământul

Cel nou, cel bun, cel roditor...

 

A răsărit și recolta mi-a fost bogată

De-am dat și altora să se-nfrupte din ea,

Nu mi-am făcut jitnițe noi, niciodată,

Cu toată vremea potrivnică, grea,

 

Sunt mulțumit, Doamne și mă simt pătruns

De o lumină care-n mine petrece,

Atât cât mi-ai dat, îmi este de-ajuns

Și-mi sporește rodul pe zi ce trece...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Fierbe mustul...

 

 

Când fierbe mustul

cine să-i învingă

bucuria limpezită-n vin?

Atunci când scriu

tu lasă-mi să te ningă

cuvintele venite din senin...

E Toamna mea

din care plec şi vin,

ca frunzele

pe ramurile goale,

aici să-mi fie

ultimul suspin

lângă surâsul primăverii tale...

 

Să vină graurii de-acum,

Struguri nu mai sunt în vie,

Fierbe mustul în podrum,

Sfântă voia lui să fie;

 

Las' să fiarbă, n-am ce-i face,

„Supărat” fără-ndoială,

Doamne, cât de mult îmi place

Sfânta lui bolboroseală!

 

Ca un prunc recită parcă

Tema vieții pe de rost,

Sufletul de Dor se-ncarcă,

Amintiri din zi de post...

 

N-am să uit, să uit vreodată,

Când Eram acolo-n Munți

Strugurii aceia, tată,

Struguri galbeni și mărunți!

 

Toamnă plină de poeme

Înaintea ta mă-nchin

Și cuvintele de-o vreme

Parcă au miros de vin...

              ***

Neliniștea cu plugul ei îmi ară

Gândul acesta care-abia mă-ncape,

Fierbe mustul peste tot în țară,

Fierbe mustul, vinul e aproape!

 

Mi-e fruntea brobonită de sudoare,

Suflete, cât poți să mai înduri?

Scurmă rugina-n frunze și mă doare

Freamătul ce trece prin păduri

 

Și vântul parcă e un vânt străin...

Mi-e dor de toamna cea adevărată,

Copil, născut din ea, de-acolo vin,

Din Munții mei de aur și de piatră.

 

Fierbe mustul peste tot în țară,

Prin Țara asta plină de nevoi,

Neliniștea cu plugul ei îmi ară

Risipa ce se-așterne între noi...

 

Nicolae Nicoară-Horia