Încă mai cred în tine...

 

 

Prea bună, vinovată precum ești,

Încă mai cred în tine, mamă-țară,

Vai, cum aș vrea sub legile lumești

Pe fiii tăi de-aici și din afară,

 

Pe toți aceia care te mai știu,

Cu Dragoste la curul gol să-i bați,

Mi-e teamă că de-acum e prea târziu,

Se dușmănesc de parcă nu sunt frați!

...............................................................

Dintre cuvinte mă gândeam odată,

Cu sufletul plin de-o durere multă,

Ce bine ne-ar fi fost de erai...tată,

Dar nici de el azi pruncii nu ascultă...

 

Chiar dacă mădularele mă dor,

Sufletul meu din tine nu se mută,

Cum crede-n aripi pasărea din zbor,

Încă mai cred în tine, Doamne-ajută!

Vineri, 6 Noiembrie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

„Grădina Maicii Domnului”
din Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim

Se surpă vremea...

 

„Iară nu sunt vremile supt cârma omului,

ci bietul om supt vremi.”

Miron Costin

 

Parcă se surpă vremea peste tot,

Numai blesteme și cuvinte de-ocară,

Tu nu mai ai voie să fii „patriot,”

Ești „imbecil” dacă scrii despre Țară!

 

Sporește hula pentru cele sfinte,

Icoanele să fie-albite-n clor!

Nu mai au loc strămoșii în morminte,

Nici în Istorie cu numele lor.

Clipa decât Veacul e mai grea,

Nici roata nu mai crede în obadă,

Unul își face cruce, altul scuipă-n ea,

Scuipatul peste fața lui să cadă...

.............................................................. 

A

șa precum în Cartea Sfântă scrie,

Târziu va fi înainte și înapoi,

Credința-n Tine „e o nerozie...”

Se surpă vremea, Doamne, peste noi...

Joi, 5 Noiembrie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia

A murit tata, vino acasă...

 

4 Noiembrie 1969

 

Cum pot să uit de atunci Telegrama?

Și-acum când scriu pe suflet m-apasă,

Udată cu lacrimi, trimisă de mama:

„Nicule, a murit tata, vino acasă!”

 

Nu mi-am purtat nicicând trăistuța goală,

Plină de cărți mi-a fost, de Poezie,

Eram coptil, plecat din sat la școală,

Ca orice prunc să-nvețe meserie...

 

Cum fulgera atunci peste Bunei,

„A murit tata!” Doamne, ce cuvinte!

Citiți-le cu grijă-n ochii mei

Ard lacrimile unei mame sfinte...

Miercuri, 4 Noiembrie 2026

 

Atunci când ai plecat de pe pământ,

Era noiembrie, copilărie, scrum,

Tată al meu, mă iartă dacă sunt

Mai bătrân ca dumneata de-acum!

 

Eram departe pe la „școli domnești”

Și-acolo-n amintiri, sărmana mamă,

Din crângul meu durut de Nicorești

Mi-a pus la poștă trista telegramă...

..............................................................

Prea puține lucruri știam despre moarte,

Nici „bătrânul” ce sunt nu le știe,

Eram plecat la școală „să-nvăț carte”

Și Cartea aceea însemna „meserie!”

 

Am urcat singur, treaptă cu treaptă,

„Să nu ne faci de rușine”, mereu

Îmi stăruie-n suflet porunca cea dreaptă

Și cât de-aproape sunt de Dumnezeu!

.............................................................

Păstrez și acum de atunci telegrama

Plină de lacrimi, ca stupul de-albine,

„Vino acasă” , îmi scria mama

Și parcă aud Copchilul cum vine...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Dezbinați înăuntru și în afară...

 

Poporul nostru a fost „totdeauna dezbinat înăuntru.”

EMINESCU

 

Din Munții plini de patimi, cu negura pe văi,

Vederea dinspre-Acasă mereu te luminează,

Oriunde merg prin lumea grăbită ochii tăi,

O porți mereu în suflet, ca pe o sfântă rază...

 

Mi-e martor Afrodita, mi-e martor și Apolo,

Oricât i-ar fi de bine, oricât i-ar fi de rău,

Să nu îmi spună nimeni că Patria e-acolo,

Unde se simte liber, vremelnic, trupul tău!

 

Vederea de Acasă, din toate mai aproape!

Și freamătă prin mine pătrunși de duh Carpații,

Cât încă mi-e lumina nestinsă de sub pleoape

Adu-mi Acasă, Doamne, din Dor, pe toți plecații!

 

Și Ruga mea deșartă nicicând să nu îmi fie,

Adu-mi Acasă, Doamne, copiii și părinții,

În Țara asta unde acum și-n veșnicie

În lacrima rănită stau înrămați toți sfinții!

                     * * *

Și iarăși scriu despre tine, Țară,

Alta în inimă nici nu mai am,

Dezbinat înăuntru și în afară

Doamne, unește-acest neam!

 

Mă doare de-o vreme și gândul și talpa,

Și setea mă arde lângă fântâni,

Adune-ne aminte, Decembrie, Alba,

Adu-ne aminte că suntem români!

 

Plecații în lume adună-i Acasă

Și limpezește din noi viitorul,

Ia-ne rușinea ce ne apasă,

În locul ei pune pe veci tricolorul.

 

Limba aceasta nu-i limbă de-ocară,

Străinul de ea când se ferește

Slova ei sfântă să nu te doară-

Doamne, învață-i pe toți românește!

 

Și iarăși scriu despre tine, Țară,

Alta în suflet nici nu mai am,

Dezbinat înăuntru, dezbinat în afară,

Doamne al păcii, unește-acest neam!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Noiembrie, noi...

 

 

Noiembrie, noi, ce dulci cuvinte

Din câte-amărăciuni pe lume sunt!

Venirea mea e-aducerea aminte

Când mă năștea o mamă pe pământ...

 

Am fost și eu aici „un boț de humă”

Și-așa mă simt și înc-atât de vie!

Noiembrie și ce-i de cade brumă

Pe Dealul rezemat de Veșnicie?

 

În curând îl voi urca pe brânci,

Când urc înspre Acasă nu mi-e greu,

Sunt șaptezeci și cinci de ani de-atunci,

Câți or mai fi, îi știe Dumnezeu!

......................................................

Iarba de pe grui miroase-a fân,

De vinerea, trecută...înspre Joi

Din acte nu mi-e sufletul bătrân,

Bătrân e numai vântul prin zăvoi.

 

Poetizează unsprezece lângă zece,

Și-așa în calendarul meu să stea,

Noiembrie și toamna o să plece

Cu toate amăgirile din ea...

Duminică, 1 Noiembrie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia

Ce preț să-i pun...

 

 

„Nu vă adunaţi comori pe pământ,

unde molia şi rugina le strică

şi unde furii le sapă şi le fură.”

Ev. Matei 6, 19

 

Nici în vis nu m-am gândit vreodată

Acestei poezii ce preț să-i pun,

De unde vin cuvintele când scriu,

Nu mă-ntreba și dacă, ce să-ți spun?

 

Poezia mea, ca o minune,

Precum Albastrul, cel de Voroneț,

Cum să vând eu sufletul din mine?

„Darul,” cel primit, nu are preț!

 

Dintre coperți de carte prescurată

Nu mi-am făcut avere pe pământ

Să o „strice” molia și furii,

Cât de bogat mă simt întru cuvânt!

................................................................

Scriu noaptea și o scriu atunci când vine

Și sub aceeași rază mă supun,

Nici nu o-ntreb în fiecare zi,

Ca orice vânzător, ce preț să-i pun?

Sâmbătă, 31 Octombrie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia

Mă mistui în cuvânt...

 

Mă mistui în cuvânt de viu,

Nu-mi regăsesc râvnita pace,

Din tot ce simt nu pot să scriu,

Silabele sunt prea sărace

 

Și-așa smerit în gândul meu,

Mai ales noaptea pe sub stele,

Mă rog la bunul Dumnezeu:

„Pune lacăt, Doamne, gurii mele!”

 

Nedreptatea lumii e prea multă

Și Dreptatea plânge sub obroc,

Ce hram poartă cei care m-ascultă?

De citit, nu mă citesc deloc...

 

„Prezumția de ne-vinovăție?”

„Criticii” sporesc în jurul tău,

De Libertatea mea ce-ți pasă ție,

Omule, cu suflet de călău?

.........................................................

Tot ce simt acum, să scriu nu pot,

Silabele din gând sunt prea sărace,

Mă mistuie cuvintele de tot,

Tăcerile-tăceri nu îmi dau pace...

 

Dar și Tăcerea asta, Doamne, ce-i?

Măcar Vederea liberă să-mi fie,

Suspină Poezia-n ochii mei

Și Aerul miroase-a veșnicie...

Vineri, 30 Octombrie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia