Și ne iartă nouă...

 

 

Se risipesc speranțele care mă leagă

De trupul acesta în care mai sunt,

Numai Rugăciunea mi-a rămas întreagă,

Cine s-o despartă, Doamne, de cuvânt?

 

Prin sufletul meu, luat cu-mprumut,

Scurmă-ndoiala pentru ziua de mâine,

El niciodată nu mi-a fost mut,

Apostolic și viu, ca Duhul din pâine...

 

Trecutul mă arde, mă mustră prezentul,

Ah, fostele aripi, risipite în zbor!

Câteodată îmi vine să-mi scriu Testamentul,

Cum l-a scris Iancu din Ultimul Dor...

Mă întreb totuși, cu ce folos?

Pline de lacrimi sunt silabele, știu,

Nici Luceafărul nu mai coboară în jos

Și Geniul acesta e tot mai pustiu...

18 Februarie 2026

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre,”

Greșelile noastre de pe pământ,

Aici, sub tăriile Tale albastre,

Nu-i nimeni de-a pururea sfânt!

 

Nu-i nimeni să nu aibă vreo vină,

Și eu, vinovatul acesta mă știu,

Dar sufletul mi-e plin de lumină

Și mâna mea se-nfioară când scriu!

 

Fiecare, odată va da socoteală

Pentru toate faptele sale,

Izbăvește-mă, Tată, de orice îndoială

Și nu mă lăsa, singur pe cale!

 

Pune-Ți mâinile peste creștetul meu

Și peste țara aceasta prea tristă,

Nu cunosc pe lume un alt Dumnezeu,

Un altul ca Tine nici nu există!

 

Iartă-mi păcatul de ieri și de azi,

Iartă-mi păcatul de mâine,

Ca un Părinte știu că ne rabzi,

Dă-ne nouă cereasca Ta pâine!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Cine n-are Biblia în casă...

 

Biblia nu este-o carte

De povești, nici să nu fie!

Ea de-a pururea desparte

Omul de vremelnicie!

 

Cei care-o citesc în van,

Căutând în ea vreun semn

Stând acolo pe divan,

Să se roage îi îndemn!

 

Biblia nu este-o carte,

Dintre câte cărți mai sunt

Și Lumina ei se-mparte

Tuturora pe pământ...

 

Cu coperți negre sau roșii,

Chiar „tradusă” cu greșeli,

Mi-au crezut în ea strămoșii

Cred și eu fără-ndoieli.

 

Numai dracii se-nspăimântă

Când o răsfoiesc anume,

Ea e din „suflare sfântă”

Scrisă și lăsată-n lume...

 

De-Adevăr să aveți parte!

Nu de aerul speluncii,

Biblia nu este-o carte

De povești s-adoamă pruncii...

* * *

Cine n-are Biblia în casă

Degeaba are cărți în bibliotecă,

De cel care se supără nu-mi pasă,

Spre el își face Dragostea potecă...

 

Mi-a fost dat de multe ori în viață,

Cu cititorul harnic și fălos

Să stau de vorbă față către față:

„Unde-i ascunsă Cartea lui Hristos?”

........................................................

Și-acum când scriu se uită-n ochii mei

Și-aștept răspunsul care se cuvine,

Pe lumea plină de creștini și-atei

Va veni Cel ce a spus că vine

 

Și o să-i pună-aceeași întrebare :

„Spune-Mi, creștine, unde-i Cartea Mea,

Din care Soarele Cel Viu răsare,

Ce ți-am lăsat-o să citești din ea?”

 

Nicolae Nicoară-Horia

Centrul și marginile...

 

Niciodată nu mi-a plăcut

Să fiu în centru!

Mama, de fapt, m-a născut,

Singură,

În Acasa de pe marginea

Satului.

Nici la școală nu am stat

În prima bancă,

Decât o singură dată,

Pedepsit,

(Știe Maria de ce!)

Ca un om liber

Toată viața am fost îndrăgostit

De margini,

Acolo și temperatura

Sufletului

E mai moderată...

În centru

E prea multă aglomerație,

Nu te poți vedea

Nici pe tine,

Nici să gândești

Uneori...

Dezorientarea e tot mai acută.

Fiind în centrul Europei,

Și nu numai,

România

A fost întotdeauna și în centrul

Atenției

Tuturor popoarelor,

Începând cu cele

Migratoare...

Acum,

La bătrânețe, recunosc-

Fără centru

Toate marginile sunt

Zadarnice...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Judecata cea dreaptă...

 

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți...

 

Câte „judecăți”

Nu am văzut pe pământ,

Unele

Atâta de nedrepte!

Până la Judecata Cerului

I-am spus

De-atâtea ori

Sufletului meu

Să aștepte...

Plătindu-și cu avutul furat

Avocații,

Fericiți

În lumină,

Se scaldă acum

Vinovații!

Cu Lazăr în gând,

Știu, Doamne,

Judecata, cea dreaptă,

În curând

O să vină...

Duminică, 15 Februarie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia

Crișan...

 

13 Februarie 1785

 

De ce s-a spânzurat Crișan, nu știu,

Își încălcase oare Legământul?

El a recunoscut cât a fost viu

Și l-a trădat în fața lor cuvântul!

 

Horea și Cloșca erau...muți

La întrebările mai-marilor, deșarte,

Ei nu s-au răscolit acolo-n Munți,

La nimeni nedatori cu nicio moarte!

 

Cu gândul meu încărunțit de dor,

De-un Dor care adună, nu desparte,

M-am dus la Alba în celula lor,

Să povestim de viață, nu de moarte!

 

Ce mi-au spus ei nu pot acum să scriu

Și lanțurile-mi zornăie în vers,

Cuvântul lor era atât de viu,

Cum viu e Aerul din univers!

 

Afară-i aștepta flămândă roata

Să-i sfâșie bucată cu bucată!

Iertată-i fie viața lui, curmata

Acolo în celula blestemată!

 

Blestemat să-i fie-acel dușman!

Nu îl acuz, Doamne, nu-l acuz,

Numitul Marcu Giurgiu, zis Crișan,

Îmi stăruie ca lacrima-n auz!

 

Acum la Alba Iulia-n Cetate

Din sufletele lor mai mușcă gerul,

Se-aude clopotul în turn cum bate

Și plânge peste Amintire cerul.

............................................................

Durerea mea din versuri nu-i destulă,

Scurmă neliniștea-n Poemul scris

Și totuși cred, acolo în celulă

Numitul pomenit a fost ucis!

.......................................................

Dreptatea de atunci și cea de-acum,

Necunoscute-n veci o să-mi rămână

Cu Adevărul pribegind pe drum

Ca doi bătrâni, ținându-se de mână...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Vă iubesc și sufăr pentru voi...

 

 

Vă iubesc și sufăr pentru voi,

Românii mei, câți mai sunteți în țară,

Românii mei, îngândurați de-afară,

Un neam cuprins de griji și de nevoi!

 

Același grai ne leagă de cuvânt

Și-același Dor îngemănat ne-apasă,

Un singur prag, e pragul de Acasă,

Pe care îl avem pân' la mormânt!

 

Când Dumnezeu ne-a dat la fiecare

Nu-ntâmplător, un suflet de român,

Să îl purtăm ca pe-un odor la sân,

Dar dezbinarea dintre noi mă doare!

.........................................................

Vă iubesc și sufăr pentru voi,

Îl rog în Rugăciunea mea fierbinte,

Îndură-Te de neamul meu, Părinte

Și mântuiește-mi Țara de nevoi!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Zidește-mă în Poezie...

 

 

Mă doare și-i atât de vie

În sufletul din mine, rana,

Zidește-mă în Poezie,

Cum și-a zidit Manole, Ana!

 

Zidește-mă, ah, te conjur,

N-auzi cuvântul cum te-obligă?

Mă strâng tăcerile din jur

Și pruncul nenăscut mă strigă...

 

Zidește-mă în Poezie,

Desăvârșit apoi să pleci

Spre unde nimenea nu știe

Și Rugă să-ți rămân în veci!

 

Ascunde-mi neputința humii,

Ce-a fost vremelnică să-mi fie,

Departe de vederea lumii

Zidește-mă în Poezie!

 

Nicolae Nicoară-Horia