duminicale

joi, iunie 18, 2026

Mă strigă iarba...

Unde-i Copilăria ta, frumoasa,

Mă-ntreabă gândul și nu e bătrân,

Nu plânge iarba când o taie coasa?

Pe Dealul Nicoresc miroase-a fân...

Înspre acolo mă îndrumă pașii,

Iar drumul urcă pe Vâlcea, mereu,

Ce liniște-i! Dar unde-or fi cosașii?

I-a chemat Acasă Dumnezeu

Și pe mine, știu, o să mă cheme,

Nici prea devreme și nici prea târziu,

Suflete, de iarbă nu te teme,

Ci lasă-te în voie să te scriu...

Joi, 18 Iunie 2026

Mă strigă iarba să mă duc la coasă,

Cum mergeam cu tata în pruncie,

E-atât de multă şi aşa de deasă

Pe Dealul meu, uitat în Poezie.

E vară, de acum acolo ştiu

Se coc cireşele-ce Sărbătore!

De prea departe şi de prea târziu

Nu pot să vin şi zarea lor mă doare.

Doar pe furiş mă poartă câteodată

Acelaşi gând, el, cel mai de-cu-zori

Îmi bate coasa, n-a uitat s-o bată

Şi la auzul ei mă prind fiori.

Tata coseşte-acum în veşnicie-

Mă strigă iarba să mă duc la coasă,

Pe Dealul meu durut din Poezie

E-atât de multă, Doamne şi de arsă!

* * *

Îmi bat coasa, rar și apăsat,

Ea geme-nfiorată pe „ileu”,

Așa cum o băteam fecior în sat,

În Satul alduit de Dumnezeu...

Coasa astăzi nu mă mai ascultă,

Cum ascultau norii duși de vânt,

Iarba de o vreme-i tot mai multă,

Nici cărări aproape nu mai sunt

Acolo între case, cum erau

De dorurile noastre bătucite,

În casele unde-amintiri mai stau

Și cheile din uși sunt risipite...

.................................................

Îmi bat coasa ruginită-n gând

Și tata-i dus prin alte locuri sfinte,

Un copil parcă-l aud plângând

Între brazde albe de cuvinte...

Nicolae Nicoară-Horia

miercuri, iunie 17, 2026

Casa Vremii pe pământ se strică...

Aud un Dor la țărmul disperării

Cum fulgeră bezmetic prin cuvânt:

Să locuiască-n ea „aleșii” țării,

În Căsuța mea de pe pământ!

Dincolo de-aceste geamuri oarbe

Am privit adeseori cu drag

Luceafărul nemuritor cum soarbe

Un chip de fată-ndrăgostit pe prag...

Mi-e Dor de tine, dulce Veronică,

Să ne plimbăm cu Dragostea de mână,

Când Casa Vremii pe pământ se strică,

Dar Amintirea ta o să-mi rămână...

De ea nicio uitare nu se-atinge

Și nici de Versul ce l-am scris mereu,

Acum, când floarea teiului mă ninge,

Ce stai și plângi la căpătâiul meu?

Vremelnicia Clipei mă apasă,

Toate-s praf și zbatere de vânt

Românilor de mine nu le pasă

Și nici de frații mei întru Cuvânt...

16/17 Iunie 2026

Nicolae Nicoară-Horia

„Obiect de patrimoniu naţional, casa de la Văratec în care Eminescu şi-a petrecut ultimii 15 ani de viaţă, este singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială.

În mod paradoxal, la Văratec nu există nici un indiciu pentru vizitatori despre faptul că în perioada 1874-1889 Eminescu a locuit aici. Despre statutul de casă memorială, pe care imobilul ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală. Casa din spatele cimitirului monahiilor, iese în evidenţă doar prin starea avansată de degradare în care se găseşte.

Casa aflată la nici cinci minute distanţă de Mănăstirea Văratec a constituit refugiul poetului Mihai Eminescu în zilele calde de vară din ultimii 15 ani ai vieţii.

„Veronica Micle obişnuia să se odihnească în timpul verii la Văratec, să se plimbe în pădurea de mesteceni, imortalizată de poet în «Călin Nebunul» sau «Călin, file de poveste».

Aici, în verile lui 1874 şi 1875, Eminescu închiriase de la maica Asinefta Ermoghin o cămăruţă, de unde privea «codrul de aramă» sau «pădurea de argint». La Văratec mai stătuse Eminescu şi peste ani, în gazdă la maica Străinescu“, spune Dan Toma Dulciu în lucrarea „Eminescu şi diplomaţia“ (Editura Universitară Bucureşti, 2007).

Nu este singura mărturie care vorbeşte despre casa de vacanţă a lui Eminescu de la Văratec. Există un act care dovedeşte că această casă a fost închiriată, începând cu anul 1874, de „subsemnatul Mihai Eminescu“ de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin.

De asemenea, există mărturia maicii E(v)praxia Diaconescu care le-a cunoscut şi pe maica Fevronia Frosînei, gazda Veronicăi Micle la Văratec, şi pe maica Stefanida Lungulescu, la care lua masa Eminescu.

Casa a fost locuită pentru ultima dată în anul 2002, timp de trei luni, de o maică, iar după anul 2006 degradarea acesteia s-a accentuat. Cei care au militat pentru o intervenţie imediată în sensul restaurării casei susţin că în scurt timp construicţia nu va mai rezista intemperiilor vremii.

Începând din 2002, au fost făcute mai multe apeluri pentru salvarea casei aflate într-un stadiu de degradare. La iniţiativa criticului literar Zoe Dumitrescu Buşulenga (Maica Benedicta de la Văratec, cum îşi luase numele în ultimii ani ai vieţii), Mitropolia Moldovei şi Bucovinei lansa „Apelul Naţional pentru salvarea Casei Mihai Eminescu“ din incinta mănăstirii Vătarec.

Şi în 2010, o petiţie a fost trimisă primului-ministru de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu prin care se cerea „reabilitarea urgentă a casei Eminescu de la Văratec“.

„Această casă, pe care Eminescu a închiriat-o, după cum arată documentele, de la maica Asinefta Ermoghin, proprietara de atunci a imobilului, în 1874, este singura clădire păstrată în forma originală din România (casa de la Ipoteşti a fost reclădită din temelii după planurile existente), în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială“, se arată în petiţia transmisă şefului Guvernului.

Chiar dacă iniţial, în această campanie, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei s-a arătat implicată total, acţiunile ulterioare au dovedit că de fapt nu se doreşte reabilitarea casei şi nici transformarea sa într-un muzeu.

„Maicile trebuie lăsate să îşi facă treaba lor, să se roage. Nu vor ca acolo să se facă un muzeu, mai ales că nu există certitudinea faptului că acolo a stat Eminescu. De fapt, pentru iubitorii poetului, Eminescu este peste tot, avem poezia lui. Maicile trebuie lăsate acolo, să îşi vadă de ale lor”, a fost răspunsul primit de o susţinătoare a campaniei din partea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Reprezentanţii Direcţiei judeţene pentru Cultură susţin că ştiu care este „interesul“ Mănăstirii Văratec, în proprietatea căreia se află casa, pentru salvarea sa.

„Voi înainta conducerii Mănăstirii o adresă, solicitându-i să ne spună care sunt intenţiile sale în privinţa acestei case, urmând să propunem Ministerului includerea imobilului pe lista monumentelor istorice. Singura variantă de a salva casa de la Văratec este includerea ei pe această listă, deci clasarea ei. Nefiind declanşată procedura de clasare nu se poate interveni în niciun fel asupra construcţiei“, a precizat Rocsana Josanu, directorul Direcţiei pentru Cultură şi Culte Neamţ.”

Totuşi, nici până astăzi nu s-a consemnat niciun progres notabil în ceea ce priveşte reabilitarea casei în care a locuit poetul naţional în Văratec.”

luni, iunie 15, 2026

Sunt năruit...

„Jalnic ard de viu, mă nărui...”

În zadar din Viață strigu-l,

Cine să-mi răspundă nu-i,

Scriu și mă cuprinde frigul,

Triști sunt, Doamne, ochii lui,

Moarte, unde ți-e câștigul?

Nu e Dor să nu suspine!

Mi-ai luat părinți și frate,

Oameni dragi de lângă mine,

Câte amăgiri deșarte!

Duhul tău de unde vine,

Blestematul, ce desparte?

Moarte vitregă, când scriu

Mi-e cuvântul sus, pe cruce,

Răstignitul Sfânt e viu,

Vie-i Slova lui cea dulce!

În mormântul gol, pustiu,

Numai vântul să se culce...

Luni, 15 Iunie 2026

„Sunt năruit!” Aceste cuvinte

Le-a rostit Poetul atunci în spital,

Când Râul vieții, încă fierbinte,

Îl ducea spre Mare cu ultimul val...

„Dă-mi lapte!” Ce sete ciudată

Îl cuprinse pe Sărmanul Poet!

Și Celui de pe crucea înlăcrimată

În loc de apă i-au dat oțet...

„Nebuni” amândoi, trimiși pe pământ

Să ne vorbească despre lumină

Și-n loc de Dragostea scrisă-n cuvânt

Au fost judecați fără vină!

Doamne al Poeziei care ne Ești,

Eminescului nostru și-al tuturor

Iartă-i păcatele, cele lumești

Și dă-i odihna din Ultimul Dor!

„Sunt năruit!” În cer, nu în hău,

Pentru el nicio cădere nu-i!

Celor ce încă îl vorbesc de rău

Dă-le setea de pe buzele lui...

Nicolae Nicoară-Horia

Grafica: Mihai Cătrună

„Pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada Plantelor din municipiul Bucureşti, Oficial, Mihai Eminescu a murit pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, Poetul nepreche Mihai Eminescu se stingea pe un pat metalic, la vârsta de 39 de ani.”

Certificatul de de deces al Poetului?

Câtă blasfemie! Cât fals!

După Registrul Stării Civile pentru morți, cu cei doi martori analfabeți, Eminescu avea...43 de ani!

Fiul lui...Mihail Eminovici!

Așa se scrie Istoria...„la vremea cireșelor coapte...”

MĂCAR SE ȘTIA CĂ E POET!

Astăzi sunt tot mai mulți care nu știu!