M-am visat cu tine, Poezie...

Eu cred că și Poezia e templul Duhului Sfânt...

 

M-am visat cu tine, Poezie,

Cum se visează slovele-n Cuvânt

Și acum, când mâna mea te scrie,

Se umple Gândul de fiorul sfânt...

 

Ce chip aveai, ce ochi dumne-zeiești!

Nu-i cine pe pământ să nu îi placă,

Din același Vis când mă privești

Se-oprește parcă Timpul să mai treacă...

 

Te port în suflet ca pe-o Rugăciune

Și vreau până la capăt să-i rămân,

M-am visat cu tine, ce minune!

Știu, Visul niciodată nu-i bătrân...

22 Iunie 2026

                        * * *

Atunci când tac și-atunci când scriu

Mi-e gândul martor că sunt viu

Și-aud cum bate-n pieptul meu

O inimă de Dumnezeu!

 

Mă simt ca rugul cel aprins

De focul dragostei cuprins,

De Dragostea primită-n dar,

Aici nimic nu-i în zadar!

 

Și-așa mi-e dor ca la-nceput

Când gânguream Adam din lut,

De ochii tăi să fiu învins,

Mă simt ca rugul cel aprins,

 

Ca apa limpede-n ulcioare

Și frumusețea ta nu doare;

Acum, când știu că mă citești

Ești mai frumoasă decât ești!

 

Tu vino dar în templul sfânt

Și-așa mistuitor cum sunt,

N-auzi cum bate-n pieptul meu

O inimă de Dumnezeu?

 

 

Nicolae Nicoară-Horia

Solstițiul de vară...

 

 

E cea mai lungă zi din an,

Tu m-ai trezit și azi devreme,

Trezirea nu mi-a fost în van,

Iubește-mă și nu te teme,

 

Până deseară e departe

Și timpul îndeajuns ne fie,

Numai mirarea ne desparte,

Ori ne adună, cine știe...

 

De-acum și ziua o să scadă

Și noaptea crește mai mereu...

Făptură albă de zăpadă

Cum te topești în versul meu!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Grijile zilei...

 

Ev. Matei 6, 22-33

-Cuvinte duminicale-

 

Citesc și eu ca voi din Sfânta Carte,

„Nu vă-ngrijiți de ziua cea de mâine”,

Și totuși gândul meu nu se desparte

De teama clipei strecurată-n pâine:

 

Ce voi mânca? Cu ce o să mă-mbrac?

Și-atâtea alte întrebări deșarte,

Când tot flămând voi fi și tot sărac

În ziua -n care voi pleca departe...

 

„Nu te-ngriji!” Aud și-acum îndemnul

Ce vine dinspre bunul Dumnezeu

Și grijile plutesc ca undelemnul

Pe heleșteul sufletului meu...

 

Grijile omului...

„Luați seama la crinii câmpului...”

Ev. Matei 6, 28

 

Felurite sunt grijile omului,

Unele dintre ele în zadar,

Pe pământul acesta nimenea nu-i

În stare să le pună hotar!

 

Cu ce ne-mbrăcăm, cu ce ne hrănim,

Cine sunt prietenii noștri, dușmanii?

Și uite așa, fără să știm

Ne trec în goană clipele, anii...

 

Numai de suflet n-avem grijă defel

Până când târziul o să se-ntâmple,

Ferice de cel care poartă cu el

Lumina Învierii sub tâmple!

.........................................................

Scrie în Carte, tot mai degeaba,

Nu poți adăuga staturii un cot

Și așa Omul nu-și termină treaba

Până pleacă din lumea aceasta de tot...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Trăind separați...

 

 

E-aceeași vreme pentru săraci și bogați!

Nu mai încape Timpul în tipare,

Tot mai mulți oameni trăiesc separați,

Nu mai merg în viață pe-aceeași cărare...

 

„Fericirea” aceasta n-o-nțeleg nicidecum,

Ce un vierme din măr care scurmă,

Am condus pe unul „pe ultimul drum,”

Vai, câtă durere lăsase în urmă!

 

Venise acolo aproape tot Satul

Și soarele, bunul, cobora-n asfințit

Și acum când scriu îi aud oftatul:

„Iartă-l, Doamne, ce mult l-am iubit!”

.............................................................

Dragostea laolaltă nu ne mai adună,

Cum sporește ura în sufletul viu!

Să ne iubim, cât suntem împreună,

Vine vremea când e prea târziu...

20 Iunie 2026

 

Prietenii mei să nu vă supărați,

Tot mai mulți bărbați și femei

Noaptea în pat dorm separați

Și-ntunericul geme între ei!

 

Parcă așteaptă  un „ceva” să-i înhațe,

Nu-și spun „noapte bună”, nici „bună dimineața!”

Fiecare își strânge târziul în brațe,

Ce crudă și cât de nedreaptă e viața!

 

Nu poți să dai tinerețea înapoi,

Bătrânețea din scripte nu o poți vinde,

Și-atunci când pleacă unul din doi,

Pe cel rămas ce jale-l cuprinde!

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Și valurile mării se iubesc...

Pe drumul ce ducea la moară...

 

 

Pe drumul ce ducea la moară,

Pe drumul stins ca un ecou,

M-am întâlnit în fapt de seară

Cu Badea George din Hordou.

 

I-am dat Poetului bineţe,

Cum i se dă unui creştin

Şi-aşa, precum în tinereţe,

Am vrut nainte-i să mă-nchin.

 

Venea cu el din depărtare

Un cântec trist, cum altul nu-i-

„Ţară avem şi noi sub soare

Şi o râvnesc duşmani destui...”

 

Şi astăzi tot mai stăm la pândă,

Graiul cel vechi să-l apărăm-

De grâu e pâinea mai flămândă,

Am şi uitat să-l măcinăm.

 

Ne plânge Doina în izvoare

Şi-n clopotele din Râmeţi!

Eu ştiu că adevărul doare,

Cine-i ascultă pe poeţi,

 

Cine mai cântă în Balade

Trecutul unui neam român?

Atâtea versuri cumsecade

La vama somnului rămân!

 

Pe drumul ce ducea la moară,

Pe drumul vechi- nu-i altul nou!

M-am întâlnit în fapt de seară

Cu Badea George din Hordou...

             * * *

Țara mea și-a nimănui,

Coasă ruginită-n cui,

Nici nu știu ce să mai sper,

Neamul mi-i pribeag sub cer

 

Drumurile-s încotrova,

Din Banat până-n Moldova

Satele-s pline de rugi,

Noi sub zări străine slugi

 

Și tot mai puțini bunici

Poartă grija celor mici,

Sufletul din ei mă doare,

De atâta nepăsare,

 

Când aleșii din popor

Fac legi în folosul lor,

Pensiile să le fie

De-ajuns până-n veșnicie...

....................................

Țara mea și-a nimănui

Spune ce ai vrea să-mi spui,

Spune-mi, încă nu-i târziu,

Dumnezeul tău e viu!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Mă strigă iarba...

 

 

Unde-i Copilăria ta, frumoasa,

Mă-ntreabă gândul și nu e bătrân,

Nu plânge iarba când o taie coasa?

Pe Dealul Nicoresc miroase-a fân...

 

Înspre acolo mă îndrumă pașii,

Iar drumul urcă pe Vâlcea, mereu,

Ce liniște-i! Dar unde-or fi cosașii?

I-a chemat Acasă Dumnezeu

 

Și pe mine, știu, o să mă cheme,

Nici prea devreme și nici prea târziu,

Suflete, de iarbă nu te teme,

Ci lasă-te în voie să te scriu...

Joi, 18 Iunie 2026

 

Mă strigă iarba să mă duc la coasă,

Cum mergeam cu tata în pruncie,

E-atât de multă şi aşa de deasă

Pe Dealul meu, uitat în Poezie.

 

E vară, de acum acolo ştiu

Se coc cireşele-ce Sărbătore!

De prea departe şi de prea târziu

Nu pot să vin şi zarea lor mă doare.

 

Doar pe furiş mă poartă câteodată

Acelaşi gând, el, cel mai de-cu-zori

Îmi bate coasa, n-a uitat s-o bată

Şi la auzul ei mă prind fiori.

 

Tata coseşte-acum în veşnicie-

Mă strigă iarba să mă duc la coasă,

Pe Dealul meu durut din Poezie

E-atât de multă, Doamne şi de arsă!

                     * * *

Îmi bat coasa, rar și apăsat,

Ea geme-nfiorată pe „ileu”,

Așa cum o băteam fecior în sat,

În Satul alduit de Dumnezeu...

 

Coasa astăzi nu mă mai ascultă,

Cum ascultau norii duși de vânt,

Iarba de o vreme-i tot mai multă,

Nici cărări aproape nu mai sunt

 

Acolo între case, cum erau

De dorurile noastre bătucite,

În casele unde-amintiri mai stau

Și cheile din uși sunt risipite...

.................................................

Îmi bat coasa ruginită-n gând

Și tata-i dus prin alte locuri sfinte,

Un copil parcă-l aud plângând

Între brazde albe de cuvinte...

 

Nicolae Nicoară-Horia