„Sufletul are greutatea unei
privighetori,
21 de grame...”
De copil mi-am pus această-ntrebare:
Ce-i sufletul? Întrebarea nu este-n zadar,
Sufletul meu- ca o privighetoare?
Deocamdată nimeni nu l-a pus pe cântar,
Cum n-a pus întunericul și nici lumina,
Ca Om ce sunt aici prin trupul meu
Îi aud și îi simt „suflarea,” divina,
Legământul dintre mine și Dumnezeu!
Sufletul nimeni nu poate să-l facă,
Zadarnic încearcă orice păgân,
Omul nu știe când vine, când pleacă,
Nimeni pe suflet nu e stăpân!
Oamenii se ceartă în van totdeauna,
Fiecare crezând în religia lui,
Suflet sau spirit nu e totuna?
Trupul fără ele pururea nu-i!
* * *
Mă simt şi eu deseori vinovat
Pentru sufletul ce mi s-a dat,
Întrebările lui îmi aşteaptă răspuns,
Niciodată vremea nu e de ajuns.
Alergăm, alergăm ca nişte făptaşi,
De atâta zgomot sinistru de paşi
Nu-i auzi glasul cum singur te cheamă
Sufletul tău, cel gata de vamă...
Adunăm prin gunoaiele vieții de toate,
Să ne fie hambarele îndestulate,
Pentru când, pentru care vremelnicie?
Pe furiș ne uităm peste gard cu mânie.
În bogatul acela ce silnic mă ştiu,
Nu-i nimic în afară de ceea ce scriu!
Mă simt vinovat, nu e vremea deplină
Pentru sufletul meu mistuit în lumină...
Nicolae Nicoară-Horia
