„Există două realități,
a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim,
dar fără de care nu putem trăi:
aerul și istoria.”
Lucian Blaga
Înainte mi se spunea „teolog
comunist,”
Aceste acuze nu le-am înțeles
niciodată,
„Desculț prin Transilvania”, un extremist,
Vai, cât de-aproape e trasul
pe roată!
Mi-am iubit Țara, părinții,
străbunii,
Duhul lui Horea în mine e viu,
Cum izbește ca fulgerul în pieptul
furtunii
Pumnul lui Iancu din Vidra
când scriu!
...............................................................
Să se cutremure prietenul și
dușmanul,
Nimic fără Aer și fără Dragoste
nu-i!
Astăzi mi-am adus aminte de Buteanu,
Binecuvântată fie-n veci
memoria lui!
Sâmbătă, 23 Mai 2026
Să știe toată nația română,
De la bătrân, la cel cu țâța-n gură,
Buteanu n-a murit de moarte bună,
Ci spânzurat de salcie, cu ură!
Acesta-i adevărul ce vi-l spun
Și Munții mei sunt plini de-o sfântă jale,
De la Abrud, la Brad, legat de tun,
Până la Gurahonț, pe Criș la vale...
Să știe, de asemeni, tot dușmanul
Și-acolo, pălmuit la Iosășel
S-a stins plin de durere Ioan Buteanu,
Dar niciodată sufletul din el!
Tot mai aproape e dușmanul,
Rod carii-n inima din lemn,
Să nu-l uitați pe Ioan Buteanu,
Vai, ce dumnezeiesc îndemn!
Mă arde verdele cel crud,
Îmi bubuie-n timpane tunul,
Legat de el dinspre Abrud,
Venea înlăcrimat tribunul
Cu Adevărul viu din grai,
Iubindu-și Patria, ce vină!
La Gurahonț, în luna Mai
Tresare Crișul și suspină...
Pe malul strâmb, ce mal durut!
Să nu îl uite-n veci românii,
Sub cerul de durere mut
L-au spânzurat atunci păgânii...
Dar Ioan Buteanu, nu e mort,
Vai, cine sufletul să-i spurce?
În versul meu și-n gând îl port-
E viu, ca Viul de pe cruce!
* * *
„Mor liniștit...”
Iosășel-Gurahonț, 23 Mai 1849
Nu are somn și liniște defel
Sufletul meu, e-ntotdeauna treaz,
Azi-noapte-n vis m-am întâlnit cu el
Și m-am trezit cu lacrimi pe obraz...
IOAN BUTEANU, Criș îndurerat,
Cum se-nfioară Munții mei deodată,
Vor „domnii” iar să fie spânzurat
De salcia aceea blestemată?
La Gurahonț, târziu, miroase-a fân
Și iarba hohotește-n ochii mei,
Ce vină are că a fost român
Din tată-n fiu și dincolo de ei?
Nicolae Nicoară-Horia
Ioan Buteanu de Barbu Iscovescu
Născut la Sighetu Marmației în anul 1821 – mort, prin spânzurare pe
malul Crișului Alb la 23 mai 1849, în satul Iosășel, Gurahonț- Arad) , cel
despre care mama lui vitregă spunea despre el că "suferă de boala românismului".
Ioan Buteanu a fost unul dintre fruntaşii adunărilor populare de la
Abrud, Câmpeni şi Bistra din aprilie 1848 şi unul dintre principalii
conducători al primei Adunări Naţionale de la Blaj din 30 aprilie 1848. La
Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848 a avut un rol deosebit în
însufleţirea maselor, alături de Avram Iancu.
În ziua de 23 mai 1849 în satul Iosăşel, jud. Arad, Ioan Buteanu este
spânzurat de Hatvani.
Înaintea morţii, Ioan Buteanu a aruncat o pungă cu bani la picioarele
călăilor, spunându-le: „Luaţi-o, tâlharilor! Pentru asta luptaţi voi, nu pentru
libertate! Eu mor dar nu mă tem de moarte, căci am stat zi de zi în faţa ei. De
altfel, fraţii mei vor răzbuna moartea mea violentă”.
A fost îngropat după puţine zile de la moarte, la doar câţiva paşi de
locul execuţiei sale și înmormântat creştineşte în cimitirul din Gurahonţ doar
la 20 septembrie 1869, la comemorarea a douăzeci de ani de la moartea sa.
În anul 1924, la centenarul naşterii lui Avram Iancu, osemintele sale au
fost duse la Ţebea unde îşi doarme somnul de veci alături de bunul său prieten
Avram Iancu, în cimitirul din curtea bisericii ortodoxe.
Ioan Buteanu, prefectul Țării Zarandului, o jertfă pentru libertatea
neamului românesc!
Sursa: Enciclopedia României
