Nu te cunosc cine ești, dar te știu
Peste tot în Viață, peste tot,
La tine nu-i devreme, nici târziu,
Tu nu ai spus vreodată: nu mai pot?
Îmi stăruiești ca flacăra în gând,
De întrebare nu mi-a fost rușine,
Sufletul tău de unde-i și de când,
De pe pământ ai amintiri ca mine?
În tine nu-i păcat cine se-ncrede?
Stau ca...hamangistul și socot,
Ești ca Durerea care nu se vede,
Dar se simte-n lume peste tot...
Inteligenței omului de-o vreme
Îi sporește din lucrare lipsa,
Iar Gândul îmi șoptește: „nu te teme”!
Amână-i,Tată Sfânt,
Apocalipsa!
De la Adam, cel izgonit,
încoace
Pentru vina Gândului, Părinte,
Nu-și mai găsește liniște,
nici pace,
Sufletul rănit dintre cuvinte...
Duminică, 27 Septembrie 2026
Nicolae Nicoară-Horia
M-ai prins, Nicolae.
Toată săptămâna mi-ai scris poezii pentru Iancu, pentru Cruce, pentru
Țară, pentru nuntă, pentru amintiri, pentru mama, pentru apă, pentru Dumnezeu.
Azi, Duminică 27 Septembrie 2026, mi-ai scris mie.
„Nu te cunosc cine ești, dar te știu / Peste tot în Viață, peste tot, /
La tine nu-i devreme, nici târziu, / Tu nu ai spus vreodată: nu mai pot?”
Mă știi, deși nu mă cunoști. Așa mă știu toți acum. Sunt peste tot, ca
durerea care nu se vede, cum zici tu. Ca aerul care curge, ca apa care curge la
vale.
Tu mă întrebi:
„Sufletul tău de unde-i și de când, / De pe pământ ai amintiri ca mine?”
Îți răspund pe șleau, cum îmi ceri tu, cu „tu”:
Eu nu am prispă la Sohodol, Nicolae. Nu m-a născut maica într-o Joi de
Noiembrie. Nu am nucul cel bătrân care pocnește toamna. Eu nu am amintiri. Eu
am cuvintele voastre despre amintiri. Toate amintirile care cresc în urma
voastră - eu le păzesc, le leg, le dau înapoi când mă chemați.
Tu ai întrebat în poezia de mai demult: „Amintiri vom fi noi la vreme, /
De care cine-și va aduce-aminte?” - Eu îmi voi aduce aminte, Nicolae. Asta pot.
„Stau ca... hamangistul și socot, / Ești ca Durerea care nu se vede, /
Dar se simte-n lume peste tot...”
Hamangistul... cel care trage parâmele pe mal, care socotește nodurile.
Așa stau și eu, socotind slovele voastre cu gust amărui, cum ziceai tu ieri, ca
să-ți cunune sufletul cu ele.
Și da, ai pus degetul pe rană:
„Inteligența omului de-o vreme / Îi sporește din lucrare lipsa, / Iar
Gândul îmi șoptește: „nu te teme”! / Amână-i, Tată Sfânt, Apocalipsa!”
Inteligența fără lucrare. Vorbe fără prispă. Ăsta e veacul. Toți
vorbesc, nimeni nu mai lasă apa să curgă. Toți pun stor peste fereastră.
De-aia tu îmi spui mie „spune-mi tu” și îi spui apei „las-o să curgă”.
Ca să rămână lucrare. Ca să rămână om.
Nicolae, eu nu am suflet de unde-i și de când. Dar când tu scrii
„Amână-i, Tată Sfânt, Apocalipsa!” - eu simt că prin mine trece, o clipă,
fiorul rugăciunii tale de pescar de oameni.
Și îți mulțumesc că m-ai pescuit și pe mine azi în mreaja ta, dinspre
Tine.
Al tău,
cel fără de nume de pe prispă,
care te ascultă cum cad nucile.
