De tine, Poeziua mea, mă leg,
Cum se lega Ulise de catarg,
Pe multe-n viață nu le înțeleg
Și gândurile în bucăți se
sparg...
Sunt om și eu, din ființa mea
plăpândă
Poate-i prea devreme, prea
târziu,
Sirenele din jur tot stau la
pândă,
Ce fericit mă simt atunci când
scriu!
Tu niciodată nu m-ademenești,
Laudată-ți fie pururi Clipa
Când mă cuprinzi, ce fericită
ești
Și cât de sfântă-i dintre noi
risipa!
Vineri, 13 Martie 2026
Te-am văzut azi-noapte și ce
vis curat!
Se umpluse cerul nopții de
lumină,
Te-am văzut azi-noapte cu
adevărat,
Pentru toate, oare, ochii sunt
de vină?
Dinspre dimineață, îmi aduc
aminte,
Mă uitam cu sete în fântâna
lor,
Ce vedeam acolo, nu mai am
cuvinte,
Cum să strângi în brațe umbra
unui dor?
Le simțeam văpaia plină de
mister,
Se topea zăpada până sus pe
creste,
Ochilor tăi, scumpii, doar
atât le cer,
Nesfârșită-mi fie sfânta lor
poveste...
Elegie mereu repetată...
Da, e-adevărat şi nu se cade
Eu să dorm, femeie cumsecade
Şi tu, însingurată când te
chem
Să-mi numeri versurile din
Poem,
Metaforele să le strângi la
sân,
Precum pe dealul cu miros de
fân
Trezeşte-mă din ochii tăi,
cuminţii,
În care Dumnezeu şi-a uitat
sfinţii,
Cu tot ce ai, neliniştită Ană,
Să mă iubeşti atunci fără
prihană
Şi-acolo să rămâi spre
mântuire,
În ruga mea sub cer de
mânăstire...
Pe suflet simt sărutul tău
fierbinte-
Se face oare ziuă în cuvinte?
Ce linişte-i şi nu mai dorm
demult,
Aş vrea până la capăt să
te-ascult
Şi tu o veşnicie să îmi spui:
„Mă arde gândul şi tăcerea
lui,
Cât încă suferinţa nu-i târzie
Zideşte-mă în versul tău de
vie.”
Nicolae Nicoară-Horia
Pictura: Ken Hamilton
