Cuvinte cu miros de mir...

 

 

Ce plin de Lumină era sufletul tău

Când a plecat din lume, singur pe cale!

„Ferește-te din calea celui rău!”

Cum să uit, mamă, cuvintele tale?

 

Sub cerul acesta, nu-ntotdeauna senin,

Ele veneau de mult și de departe,

Le-am înțeles în viață rostul deplin,

De câte „ferește-te” n-am avut parte!

 

Ce liniște-albastră îmi coboară în vers!

Din Pacea ei netradusă, când mă inspir

Și-n vremea de astăzi aud tot mai des

Cuvintele Mamei, cu miros de mir...

 

Suspină Floarea Dorului dintre petale,

Din calea celui rău să-ți ferești fața,

Aud acum, Doamne și cuvintele Tale:

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”

Luni, 26 Octombrie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia

Sfântul Dumitru

 

 

Om a fost și el ca toți creștinii,

Cu bune și cu rele pe pământ,

Părinții l-au învrednicit Luminii

Și i-a rămas în oaste ca un sfânt!

 

Pe Sfântul vrednic, dătător de pace,

Eu din Copilărie îl admir,

Din trupul lui, străpuns atunci de lance,

N-a curs sânge vinovat, ci mir!

 

Eu îmi respect credința din strămoși,

Cu ea mi-a început cărarea-n lume,

Cei ce nu cred, să fie sănătoși,

Purtători sau nu de acest nume...

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

 „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, este Patronul Tesalonicului, alături de Sfântul Apostol Pavel şi de Sfântul Grigorie Palama.

A fost ucis în ziua de 26 octombrie, pentru că a mărturisit credinţa creştină şi nu a vrut să se închine la zei.

În tradiţia populară, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir este patronul păstorilor şi vestitorul iernii.

Sfântul Dimitrie a trăit în timpul împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305). Fiu al prefectului din Tesalonic, el a fost numit, datorită calităţilor sale, guvernator al Tesalonicului, după moartea tatălui său.

Mai târziu, împăratul Maximian a aflat că Dimitrie este creştin, fapt care l-a mâniat foarte tare. Aşa că, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian a poruncit să se facă praznice în fiecare cetate, în cinstea zeilor.

Venit la Tesalonic, împăratul l-a întrebat pe Dimitrie dacă sunt adevărate cele auzite despre el, că şi-a dat toată averea săracilor şi că se închină lui Dumnezeu. Dimitrie a mărturisit că este creştin şi a defăimat închinarea la zei.

Pedeapsa împăratului a fost maximă: Dimitrie a fost închis în temniţă şi ucis cu suliţa.

Începând a se lumina de ziuă, în ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întâia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce.

Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mâinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul.

Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul.

Aflând despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpânul, acolo să fie şi sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormântului Sfântului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvârşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire.

Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Când au ajuns la biserica sfântului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pământ moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfântul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfântului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

Dărâmând biserica cea mică, când s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorât mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună.

Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pământ moaştele sfântului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurându-se, nu atât pentru sănătatea sa, cât pentru aflarea sfintelor moaște, degrabă a săvârşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie”.

Sursa: Wikipedia

 

Legiuni...

 

Ev. Luca 8, 26-39

-Cuvinte duminicale-

 

Și pe el l-a vindecat Iisus,

Cum scrie în Scriptură, drept răsplată,

„Pleacă de la noi”, așa I-a spus

Mulțimea de atunci înfricoșată.

 

El n-a plecat, stă înviat în drum

Și vuietul acelora îL doare,

E vindecatul printre noi și-acum,

Ferice dar de cine-i dă crezare!

 

Bărbatul s-a întors la casa lui,

Priviți-l „îmbrăcat și-ntreg la minte”,

„Legiuni” și astăzi sunt destui-

Prietenii mei, vă zic- luați aminte!

                         * * *

Citesc pericopa din Sfânta Carte

Și lumea aceasta e plină de legiuni,

Din aproapele Clipei, până-n departe,

Numai Tu, Doamne, poți să le-aduni!

 

Iartă-mi, Părinte, făptura mea tristă,

Iartă-mi cuvintele pe care le scriu,

Nicio vindecare nu mai există,

Pentru puterile mele e prea târziu!

 

Hula împotriva Duhului Sfânt

Nici la Tine nu-și află iertare!

Porcii aceia de mult nu mai sunt

Să se arunce singuri în Mare.

.......................................................

Copilul din mine mai crede-n minuni,

Precum crede lacrima în Ochiul plâns

Și Țara mi-e plină de legiuni,

Țara pe care-o cunoști îndeajuns...

Duminică, 25 Octombrie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia

Ziua Eliberării...

 

 

E Ziua ta, Armată Română,

Fie binecuvântată Gloria ei,

Ziua aceea în veci să rămână

Ultima bornă înfiptă-n Carei!

 

E Ziua ta, Armată străbună,

Cât întuneric pe lume a curs,

Oștirea ta astăzi cine-o adună

Ca lacrimile risipite în plâns?

 

E ziua ta, Armată vitează,

Din Imnul nostru ce curge șuvoi

Măcar tu să rămâi trează

Și-așa dușmanii sunt printre noi...

                * * *

Stau cu Istoria-n brațe și plâng,

Cine-a spus că bărbații nu au voie să plângă?

Simt o durere ciudată sub umărul stâng

Și pe zi ce trece e tot mai nătângă...

 

Nu mai e nimeni să o-nțeleagă

Și gândul mă poartă departe în Munți,

Te văd cotropită, Țara mea dragă

Și dușmanii din tine sunt tot mai mulți!

 

Pretutindeni zarea mi-e tristă și frântă,

Tot mai surdă-i speranța de care m-anin!

Aștept, mai aștept Ziua cea sfântă,

Ziua eliberării de sub jugul străin...

 

Ziua eliberării de sub jugul intern,

Nici aceasta nu știu dacă mai vine,

Gândul sub tâmple e tot mai tern,

Speranța, Doamne, mi-e numai la Tine!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Mă cheamă veșnicia...

 

In memoriam

Ioan Nicoară

(24 Octombrie 2017)

 

Cade frunza pe Vâlceaua mea,

Cad frunzele, Ioane, între noi,

Ca ele odată și eu voi cădea,

Dar frunza se întoarce înapoi...

 

Prieten drag, eu nu te uit defel,

Din Arizona te-ai întors Acasă,

Culorile rămase din penel

Le-așterne toamna prin pădurea deasă...

 

Atâtea „vorbe” mai aveai de spus

Despre Raiul nostru, despre iad,

Ce liniște-i la tine-acolo sus

Și gândurile se aud cum cad!

 

Mâinile tale, cât au fost în viață

Le-au pictat pe pânză îndelung,

Căderile din întru, se învață,

La tine, sus în ceruri când ajung

 

Să-mi fie Poezia Vieții trează,

De dincolo de vreme să o scriu

Și-acolo, poate, mâna ta pictează

La umbra unui nor pe care-l știu...

Sâmbătă, 24 Octombrie 2026

 

„Nu vreau să mor,” vai ce cuvinte crude!

Le-am auzit și le aud mereu,

De moarte, știu, n-ai unde te ascunde,

De la pământ, până la Dumnezeu...

 

Nici filozofii lumii, nici poeții

Nu au clintit-o de la locul ei,

Cât de aproape-s marginile vieții

Pentru creștini, dar și pentru atei!

 

La fiecare vârsta ne-a fost dată

Și totuși anii tot mai puțini sunt!

Se naște Omul, singur niciodată,

Dar cât de singur pleacă în mormânt!

 

Bogați, săraci, odată ne vom duce

Și noi vom spune-atunci: „s-a isprăvit!”

„Nu vreau să mor!” Parcă îl văd pe cruce,

Pe Cel fără de vină răstignit...

 

Așa mi-ai spus în glumă, ce glumă nesărată!

„Mă cheamă veșnicia și trebuie să plec!”

Mă sfâșie durerea, bucată cu bucată,

Nu am crezut vreodată s-ajung să te petrec...

 

Ce mută e țărâna! Prietenul meu iubit,

Acolo în Cătunul cel drag de Nicorești,

Cu ochii plini de zare, cu sufletul cernit,

Precum întotdeauna eu știu că mă citești.

 

E toamnă și în toamnă te-a zămislit o mamă,

Care ți-a spus povestea acestui neam de moți,

Și astăzi dintre lacrimi asculți cum ea te cheamă,

Acolo unde-odată pe rând vom merge toți

 

Și arca ta de-o vreme desprinsă-i de edec

Și o vioară plânge, rămasă-ntre suspine:

„Mă cheamă veșnicia și trebuie să plec!”

Rămân în urmă toate, nimic nu iau cu mine...

 

Nicolae Nicoară-Horia

Aș vrea să tac...

 

 

Aș vrea să tac, dar să tăcem deodată

Și-așa e-atâta larmă pe pământ,

Doar inima în pieptul tău să bată,

Inima mea cu Dorul de cuvânt!

 

Aș vrea să tac și-am vrut adeseori,

Tăcerea mea să-nmugurească-n tine,

Cu sufletul desculț, flămând în zori

S-aud Copilul dinspre Munți cum vine...

 

Mă uit în ochii tăi, tot mai adânci,

Vederea din înalt mă înfioară,

Vai, Poezia mea, tu de ce plângi,

Ce ne-rostire a-nceput să doară?

.......................................................

Mă numără tăcerile din toamne,

Mai am atâtea Amintiri de spus!

Să tac aș vrea, cât se cuvine, Doamne,

Cu Tine să vorbesc, acolo sus...

Vineri, 23 Octombrie 2026

 

Nicolae Nicoară-Horia