Duminică, e zi de închinare,
Se mistuie cuvântul din Cuvânt,
Te plânge Amintirea și mă doare
Plecarea ta cu trupul în pământ.
Aș vrea să tac acum, să stau deoparte,
Trăiesc un timp habotnic și confuz,
Când lumea în silabe se desparte,
Doar Duhul tău să-mi fie în auz...
Cu Dorul, cel mereu, purtat în soartă,
De care-ai fost ca sabia străpuns,
Iancule, străbunul meu, mă iartă
Că n-am fost lângă tine îndeajuns!
Dar n-am
uitat, cum suflete, să poți?
Cuvintele
ce curg și-acum șuvoi
Pe Câmpul
Libertății dintre Moți:
„Dumnezeu
din ceruri e cu noi...”
Duminică, 13 Septembrie 2026
Iancule, mă iartă, scriu și eu
Cuvinte despre moartea ta
antumă,
Sufletul tău e dus la
Dumnezeu,
Iar trupul se coboară frânt în
humă...
Eu nu te-am cunoscut decât în
Duh
Și-n adevărul cât mi-a fost
să-mi fie,
Uitat dacă te vor, plini de
năduh,
Nu moare Amintirea ta, e vie!
Cu deznădejdea Dorului din
glas
Te-au plâns și-atunci
adevărații Moți,
Te plâng și-acum, puțini câți
au rămas
În Țara plină, Iancule, de hoți!
Lacrimi curg din ochii tăi
șirag,
Neîmplinit același Dor te
doare,
Prin Munți tot umblă fluierul
pribeag
Și Doina lui odihnă-n veci nu
are...
Nu știm nici ziua-n care te-ai născut...
Ce timp potrivnic, Doamne și
mișel!
Îl simt în toate ca pe-un
greumânt,
Măcar acum să ne-amintim de
el,
Când îi coboară trupul în
pământ!
Da, suntem vinovați, de
la-nceput
N-am fost lângă durerea lui
aproape,
Nici nu știm ziua-n care s-a
născut,
Când Lumina l-a strigat sub
pleoape...
Din Testamentul scris cu-atâta
jale
Nicio slovă n-o știm pe de
rost,
Ce sfântă a fost jertfa vieții
tale
Pentru Ardeal și pentru neamul
nost’!
Pe suflet simt o umbră de
dojană,
La Țebea când e-mpământarea
ta,
Regele nostru, fără de
coroană,
Iartă-ne, dacă mai poți ierta!
Se tulbură din ochii tăi
seninul
Și plânge soarele peste
Carpați,
„Geniu pustiu”, cum te-a numit
Eminul,
Acum cu el, acolo, ca doi
frați...
Nicolae Nicoară-Horia
Înmormântarea lui Avram Iancu
„…şi dacă o fi să mor, numai
aici să mă îngropaţi“ (Avram Iancu)
„Marele şi nefericitul nostru
Avram Iancu a răposat la 11 septembrie la trei ore dimineaţa, în Baia de Criş.
Boala mortală i s-a tras
dintr-o răceală întâmplată în luna trecută, când odată mergând din Brad la Baia
de Criş, a petrecut noaptea sub cerul liber.
În urma acesteia el fu
transportat în ospiciu comitatens din Baia de Criş, dar apoi, vindecându-se
întru-câtva, a ieşit.
Însă mai târziu iară s-a răcit
şi astfel recidivând, boala a devenit nevindecabilă, şi nefericitul şi-a
respirat nobilul său suflet (s.n.)– sub cerul liber.
Inteligenţa română din Baia de
Criş, care a făcut atât de mult pentru alinarea suferinţelor gloriosului martir
până-ce acela atrăit,– îndată ce a aflat tristul eveniment, dispune, a se
transporta cadavrul la locuinţa domnilor Ion Simionaş şi Ion Vlas, unde apoi
acela se aşeză pe un catafalc decorat în doliu.
Abia s-a lăţit ştirea tristă,
inteligenţa şi poporul, care adorau deopotrivă pe Iancu, s-au grăbit din toate
părţile a vedea încă-odată pe acest adevărat martir mare al românismului,– şi
a-i depune tribut admiraţiunii lor prin o ultimă sărutare.
În poarta casei, unde zăcea
cadavrul, tricolorul naţional era acoperit în doliu; şi comunele din întreg
districtul au tras clopotele de trei ori pe zi, şi toate au scos la biserică
flamura neagră.
Înmormântarea se începu la 13
septembrie după amiază la două ore, asistând un public imens, adunat din toate
părţile districtului, mai şi din cele învecinate. În mijlocul celor veniţi se
afla şi marţiala figură a eroului-protopopul Balint, coleg al răposatului, şi
alţii.
La celebrarea ceremoniei
funebre, sub pontificarea domnului protopop din Brad, Nicola Mihelţian, au luat
parte 30 de preoţi în ornamente bisericeşti şi o mare mulţime de învăţători şi
cantori.
La finalul ceremoniei,
părintele protopop pontificat a rostit o cuvântare funebră; demnă de înălţimea
doliului general.
Apoi cortegiul plecă. În
frunte mergea un june cu flamura naţională, îmbrăcată în doliu; după acesta
urmau mai mulţi prapori bisericeşti, apoi coşciugul cu carul funebru făcut
anume pentru acest scop; pe lângă coşciug de ambele părţi mergeau 25 de tineri
cu făclii aprinse; apoi urmau toţi preoţii, cantorii şi învăţătorii,– după
aceştia două bande musicale, care pe rând,– intonau arii triste; şi în fine
damele, inteligenţa şi poporul întristat.
Astfel toţi pe jos petrecură
mortul până la comuna vecină, la ţebea, şi în cimitirul acesteia, aşezară
cadavrul scump spre odihnă eternă, lângă”gorunul lui Horia“.
Ceremonia tristă se încheie
printr-o frumoasă cuvântare funebră, rostită la mormânt de dl. avocat George
Secula, – care a impovizat şi o poezie ocazională împărţită cu această ocazie
între cei de faţă.
Seara mai mulţi inteligenţi se
adunară la hotelul din Baia de Criş, unde apoi se purtară multe toasturi în
memoria răposatului, care de multe ori zicea relativ la faptele lui din 1848:
„S-a fost cam stricat aerul prin case, şi eu ca vijelia am venit să le
curăţesc!“
Şi el ne-a curăţat şi inimile.
Ne-a învăţat cum să ne iubim naţiunea, fără interes material, fără a aspira la
funcţii, şi neavând altă dorinţă decât a o vedea fericită.
Adio, sublime apostol al
românismului!
Adio neuitatul nostru martir!“
(3178)
Revista Familia, nr. 38, din
17/29 septembrie 1872
