Însetat mi-e sufletul de Înviere!
„Săvârșitu-s-a!” Ce plin e-auzul meu
De strigătul acela, din durere!
Iisuse Doamne, Fiu de Dumnezeu,
Îmi sângeră lumina de sub pleoape,
Clipa pe suflet mă apasă grea,
Cântă cocoșul, lepădarea e-aproape,
Dă-mi putere să mă leapăd de ea...
Nu poate cuvântul să mă încapă,
Sulița pe cruce îți străpunge coasta
Și curge din ea sânge și apă,
Treacă-mi, Te rog și ziua aceasta!
Vineri, 10 Aprilie 2026
E Vineri, ziua răstignirii,
știu,
Cea mai dureroasă dintre
toate,
Pe lemnul crucii, rece și
târziu,
Numele Lui e condamnat la
moarte,
Cel pironit sub zările ascete,
Cel biciuit de vânturi și de
ploi,
Strigă Lumina lumii că i-e
sete-
Ce surd e întunericul din noi!
Soldații, de au fost sau nu
romani
Coasta I-am străpuns-o fiecare
Și astăzi, după două mii de
ani
Se-ntreabă unii, oarbă
întrebare:
Cine-a fost El, e Fiu de
Dumnezeu?
În lumea asta din cuvânt creată
De-i Vineri și e post, în
versul meu,
Duminica Învierii se arată...
* * *
„S-a dat pe Sine!” Cum puteau altfel
Să-și bată joc nemernicii de
El?
Să-L pună-n cea mai crâncenă
durere,
I-au dat oțet amestecat cu
fiere,
De-a îndurat insulta cea mai
grea
Paharul pân' la capăt să și-L
bea,
Cel care toată viața pe pământ
Nu a ieșit afară din cuvânt,
Când pe lemnul crucii, greu și
mut,
L-au răstignit pe Fiul Său
durut!
Și azi e vineri, cum era
și-atunci
Și plânge-n mine Cerul din
porunci,
Aud mulțimea oarbă de mânie,
„Vrem Împăratul răstignit să
fie!”
Și-acum când scriu cu ochii
plini de rouă
Simt cuiele din
mâinile-amândouă
Și spinii sângerându-I din
cunună,
Durerea din silabe cum m-adună
Și strig și eu cu gândul
răstignit:
„Dumnezeul meu, de ce L-ai
părăsit?”
Răstignește-L...
„Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus
cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabahtani”
care se tălmăcește: „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, de ce M'ai părăsit? ”
Ev. Marcu 15:34
„Răstignește-L! Răstignește-L!”
Ev. Ioan 19, 6
Parcă aud cum strigă toți
cretinii
De două mii de ani
nevindecați:
Răstignește-L și-mpletiți-i
spinii
Din cununa cea pentru-mpărați!
Stă lumea împrejurul Lui să
fiarbă
Și Cerul plânge de deasupra
ei,
Mânia de atunci e-aceeași,
oarbă
Și judecata fără de temei!
Aceeași sete sfântă îi
cuprinde
Trupul plin de răni, dar și de
tină,
Oțet în loc de apă i se-ntinde
Celui vinovat de nicio vină!
Porunca răstignirii e deșartă,
Așa a fost și-o să rămână-n
veac,
„Răstignește-L!” Tată sfânt îi
iartă,
N-au știut și nici nu știu ce
fac...
Nicolae Nicoară-Horia
