CĂLINDAR DE CEAPĂ...

31 Decembrie 2008

Hai să facem
Călindar de ceapă,
Să vedem
La Anul
De-or fi ploi,
Câtă bucurie-o
Să ne-ncapă
Şi dacă
Va fi
Secetă-ntre noi...
Hai să facem
Călindar de ceapă
Ca pe vremea
Când erai
Copilă,
Şi-amândoi
Cu ochii sorcoviţi
Să le plângem
Foilor
De milă...
Anul vechi în amintire
Pleacă,
Anul Nou
Soseşte în curând!
Hai să facem
Călindar de ceapă,
Să ne punem
Sărbători
În gând...

NU MAI E TIMP SĂ-MI NUMERI ANII

31 Decembrie 2008

Nu mai e timp să numeri anii
Din vremea noastră ce s-au dus,
Ascultă cum ne mustră Clipa
Ce n-am trăit-o îndeajuns!

Prea mult ne-am dăruit risipei
Din tot ce am primit în dar,
Ne-a mai rămas de-acum, iubito,
Ultima Zi din Calendar!

De suntem tineri ori bătrâni
Acelaşi anotimp ne-mparte-
Se-aud cu sorcova cum vin
Colindătorii de departe…

Şi Ziua asta-n care-ţi scriu
Acest Poem întru lumină,
E la amiază, nu-i târziu
Ca să ne vindece de vină…

Nu mai e Timp să-mi numeri anii
Din vârsta mea care s-au dus,
Ascultă cum ne mustră Clipa
Ce n-am trăit-o îndeajuns…

VÂNZĂTORII...

De la Alba până la Abrud,
Din Albac şi până-n zarea zării,
Peste tot şi astăzi îi aud
Pe aceia ce te-au dat vânzării

Şi de-o fi să te mai scoli odată
Din mormântul Cerului înalt
Te vor trage, mârşavii, pe roată,
Cum l-au tras atunci pe celălalt!

Tu să ştii că noi de-o ducem greu
Munţii noştri nu se mai răscoală-
Ne rugăm la Bunul Dumnezeu
Să ne vindece de-această boală...

Gornicii întârzie spovada,
Peste ei iertarea ta să cadă,
Cadă peste Scorucet zăpada,
Urmele să nu ţi se mai vadă...

Dar, te rog, tu, Horia-Părinte!
Azi pe Dealul Furcilor când treci
Lasă-ne aducerea aminte
De acum şi până-n veci de veci!
...........................................
De la Vidra până la Abrud,
Din Albac şi până-n zarea zării,
Peste tot şi astăzi îi aud
Pe aceia ce te-au dat vânzării...

NU MURDĂRIŢI ZĂPADA...

Nu murdăriţi zăpada,
Atâta doar vă spun,
Zăpada cea mai sfântă
Din Ziua de Crăciun!

Ce-înaltă e Lumina
Şi cât de-aproape zorii
Ce ni aduc în suflet
Vestind colindătorii

Că în aceeaşi iesle
Fecioara din Cuvânt
Va naşte iarăşi Pruncul
Iisus pe-acest pământ!

Să-i înălţăm cu toţii
Colindul de sub Cer,
Nu-i murdăriţi zăpada-
Atâta doar vă cer,

Să ne-amintim o clipă
Copiii care-am fost,
Minţiţi de Moş Gerilă
În cel mai negru post...

Să-i lase loc în Viaţă
Acel care mănâncă-
Nu-i murdăriţi zăpada
În care credem încă...


Deschideţi larg fereastra,
Să intre Steaua-n casă,
În Ziua asta fie
Iisus cu voi la masă!

A TRECUT POSTUL...

A trecut Postul,
Acum
Putem să bem
Toată
Noaptea,
Să nu mai rămână
Nimic
Din ea…
Să mâncăm
Şi să ne veselim,
Că odată
În An
E Crăciunul…
Minunate, creştineşti
Obiceiuri…
Numai Colindele
De ne mai ţin
Treji!
Din hărmălaia aceasta,
Oare cine
Mai aude Pruncul
Gângurind?...
Au trecut patruzeci de zile
De Post,
Nu vi se pare
Ciudat
Numărul lor?...

DUMICĂTURI...DE CRĂCIUN

Moş Crăciun
E
Adevărat...
De peste Mări
Şi Ţări,
El ne aduce daruri:
Jucării,
Bomboane, vin...
Dar uitarăm
De
Darul Divin...

***
Crăciunul
E
Un om oarecare-
Ca mine,
Ca tine,
Ca el-
IISUS,
E
Unicul…

***
Astăzi
E Ziua Lui-
Ziua Naşterii Sale-
Nu
A
Crăciunului...

***
Şi eu
Aşa am învăţat
De copil-
Acum
Sunt
Om
Mare…

***

Sunt fericit
Ca o peşteră în care
Se naşte
P O E M U L...

***
Voi n-auziţi
Cum se ning colinde
Peste
Sufletul meu?...

***

În Ziua aceasta
Lumina
Are culoarea
Ochilor
Săi…

O, CE VESTE MINUNATĂ!

Motto:
Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini şi la picioare
Se întoarce-acasă Dumnezeu.
....................
Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi".
Grigore Vieru

Colindă Veacul şi colindă Ora,
El trebuia anume să se nască,
IISUS al nostru şi al tuturora,
Cel mai presus de firea pământească.
Din pântec de Marie nenuntită,
În Betleem, sub stelele mirate,
Veni pe lume Pruncul fără seamăn,
Promisul de demult şi de departe.
Aşa precum Arhanghelul Gavriil
A prevestit venirea lui pe lume,
În scutece, în ieslea cea săracă
Sta Împăratul mai presus de nume.
El cel dintâi născut, El, Unic Fiul
Trimis aici să mântuie, să ierte,
Să vindece din suflete pustiul
Pe un pământ cu clipele incerte...
Păstorii-n preajmă înălţau cântare,
Pe Dumnezeu slăvind şi lăundându-L
Pentru minunea cea nemaivăzută,
Umbrit de Duhul Sfânt le era Gândul.
Venit-au magii, LUI să i se-nchine
Pe urma Stelei fără de apus,
Cu daruri- aur, smirnă şi tămâie
La naşterea Copilului IISUS.
Din om în om, din cer în cer ferice
A luminat întâiul gângurit
Al Pruncului din ieslea- nrourată
Sub ochiul Stelei de la Răsărit.
"Trei păstori se întâlniră
Şi aşa se sfătuiră,
Haideţi, fraţilor, să mergem
Floricele să culegem
Şi să facem o cunună
S-o-mpletim cu voie bună
Şi s-o ducem lui Hristos,
Mesia chip luminos,
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi..."
Irod, vicleanul, când a prins de veste
A dat poruncă aspră, nemiloasă,
Ucişi să fie de doi ani în jos
Pruncuţii toţi de parte bărbătească...
Iosif în vis, prin glas de înger sfânt
A înţeles atunci durerea cudă-
"Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama LUI
Şi fugi, căci vrea Irodul să-L ucidă!"
Şi s-a-mplinit până la ţipăt visul,
În plâns şi-n bocet au murit atunci
Crezând că este printre ei Trimisul
Nevinovaţi, cei pisprezece mii de prunci...
El a rămas, minune preacurată,
Ferice, dar de cine-L recunoaşte
Şi de atunci, de două mii de ani
În Ziua de Crăciun IISUS se naşte.

"Iată vin colindători,
Zorile-s dalbe,
Noaptea pe la cântători
Şi ei vin, ei vin mereu,
Zorile-s dalbe
Şi-l aduc pe Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat,
Zorile-s dalbe,
Soarele s-a luminat,
Iată vin colindători,
Zorile-s dalbe,
Noaptea pe la cântători..."

Irozi mai sunt şi astăzi printre noi
Ce vor cu dinadinsul să-L ucidă,
Ei poartă-n suflet şi pe buze poartă
Acelaşi gust amar de aguridă.
Ei caută mereu să ne dezbine,
Credinţa să ne-o pună la-ndoială,
Că Timpul nu-i decât acel ce vine,
Când veşnicia însăşi e o boală
De care-au suferit părinţii noştri,
Precum părinţii dinaintea lor-
Tu iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac,
De-acum şi până-n vecii vecilor!
De-aceea să ne bucurăm cu toţii
La Sărbătoarea scrisă-n calendar,
IISUS al nostru şi al tuturora
În Ziua de Crăciun se naşte iar!

"Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte,
Că astăzi Curata,
Prea Nevinovata,
Fecioara Maria
Naşte pe MESIA.
Magii cum zăriră
Steaua cum porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-L vază
Şi dacă porniră
Îndată-L găsiră,
La Dânsul intrară
Şi se închinară,
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite,
Având fiecare
Bucurie mare
Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân-la bătrâneţe".

Să colindăm această dulce Veste
Şi să ne bucurăm acum cu toţii,
IISUS HRISTOSUL, Domnul nostru Este
Mai presus de neputinţa morţii;
Slavă LUI în locuri prea înalte
Şi pace între oameni pe pământ!
De bucuria Clipei să tresalte
Sufletul prin care Eşti şi Sunt!
Tu, Omule, de-aici şi de departe
Care cuvânţi şi cugeţi mai presus
De toate vietăţile din lume,
Să ne-mpăcăm. căci s-a născut IISUS.
Ne luminează Steaua înainte
Şi negurile nopţii se desfac,
Iar împreună, într-un glas fierbinte
Să colindăm colindele din Veac.
"O, ce Veste minunată
În Betleem ni se-arată,
Astăzi s-a născut
Cel făr-de-nceput,
Cum au spus prorocii,
Că la Betleem Maria
Săvârşind călătoria
Într-un mic sălaş
Din acel oraş
A născut pre Mesia,
Pe Fiul în al Său nume
Tatăl L-a trimis în lume
Să se nască şi să crească,
Să ne mântuiască!"

NOAPTEA DE AJUN

Azi-noapte m-am visat acasă
Şi se făcea un vis înalt,
Eram cu cei plecaţi la masă,
De pe tărâmul celălalt...
Veneau demult şi de departe,
Flămânzi, ca gândurile mele,
Bucate-aveam pe săturate,
Dar nimeni nu gusta din ele!
Doar amirosul de sarmale
Se ridica spre cer domol,
Ca negurile de pe vale,
Din Valea mea de Sohodol...
Azi-noapte m-am visat acasă,
Era în noaptea de Ajun,
Cea dintre toate mai frumoasă
Şi-l aşteptam pe Moş Crăciun;
Dar n-a venit! Spre dimineaţă
Ei au plecat în calea lui
Şi m-am trezit la el în braţe
Ca un copil al nimănui...
Mi-e mâna de cuvinte arsă,
Poemul meu e numai scrum,
Azi-noapte m-am visat acasă
Şi poate mă visez şi-acum...

DUMINICĂTURI

Mă ia somnul...
Unde
Mă duce?

***

Pleoapele mele,
Tot mai
Grele
De
Tine...

***

Ninge
Şi nu te mai
Văd...

***
M-am visat azi-noapte
Zburând-
Cred
Că nu e
Pentru prima
Dată.
Cine ştie,
Poate
Nici pentru
Ultima...

***

Singur-
Şi totuşi cineva
Stă
De vorbă
Cu
Mine-
Ispitindu-mă...

***

Lasă-mă, să te strig
Pe nume-
P O E Z I E!
Poezia mea,
Nescrisă
Încă...

***

Luna se uită
Din vişin
La
Mine,
Precum
Fata aceea
Din
Copilărie...

***

Azi e Duminică-
Duminică-mi
Sufletul...

MOŞ GERILĂ

Moş Gerilă, Moş Gerilă,
tu te-ai dus,
dus să rămâi,
nu ţi-a fost de mine
milă
cu minciuna
căpătâi...
Te ştiam
sub barba sură
cine eşti, ce gânduri porţi,
Moşul, Cel
Adevăratul, rătăcind pe alte hărţi...
Maica mea,
cu vorba-i plânsă
îmi şoptea de Moş Crăciun,
mi-ai minţit Copilăria,
Moş Gerilă,
Moş nebun...
Eu te iert,
dar nu te iartă cel Copil
plângând la poartă
cu colindul căpătâi-
Moş nebun
dus să rămâi...

F E M E I E...

20/21 Decembrie 2008

Pentru că Eşti
Şi pentrucă Suntem
Minunea Fără margini
Din cuvânt,
Aş vrea să-ţi Scriu
Cel mai Frumos
Poem
Din câte au Fost scrise
Pe pământ!
Singurătatea Mea
Fără de care
N-aş fi
Aici
Nici umbră,
Nici scânteie,
Răspuns la toate,
Veşnică-ntrebare,
Numele tău
Dumnezeiesc-
FEMEIE!
Oriunde gândul,
Pasul mi-l va duce,
Eşti peste tot
Şi Veghea
Dar şi Visul,
„Iată fiul tău!”
Rostea pe cruce,
Pe Crucea dintre noi,
Trimisul.
Lacrimile acestea
Îmi aprind
Auzul şi Vederea
Din cuvânt-
Aş vrea să-ţi scriu
Cel mai frumos
Colind,
Din câte-au fost
Vreodată
Pe pământ...

Văd Aerul...

Şi iarăşi despre aer
Vreau să spun,
Am început
Să-l văd
Şi
Mă-nfioară
Vederea
Lui-
Vai, domnule Nicoară,
Dumneata
Ai devenit
Nebun!
Iertate-mi fie
Gândurile
Mele,
Spovedite-aici
Sub patrafir-
Văd aerul
Pe care îl respir,
Cel
Plin de sine
Şi de toate
Cele!
Pân’ o să plec din lume
Înapoi
Această boală
Singura să-mi fie,
Vreau să rămân
Nebun
În Poezie-
Văd Aerul,
O să-l vedeţi
Şi voi!...

ASTĂZI...

Astăzi
Nu am scris
Nici un cuvânt,
Mâinile
Parcă mi-au fost legate
Şi-acum
La uşa sufletului
Meu
Târziu se-aude
Cineva
Cum bate...
Şi dacă
Mă voi duce
Să-i
Deschid-
(Numai furi acolo
Să nu fie!)
Tu, în zori
Să nu spui nimănui
De plecarea
Mea
În POEZIE...

Decembrie 1784, până azi...

Duhul tău azi-noapte s-a întors Acasă,
Fulguia pe Munte cu tăceri târzii,
Gândul, încă tânăr, te-aştepta la masă
Dinspre două veacuri de melancolii.

Casa ta cioplită dintr-un ochi de stea
Descântat spre seară de un fluier sfânt,
Moţii să te ştie pururea în ea,
Să le lumineze drumul pe pământ.

Bântuie colinde sus pe Fericet
Şi-a colaci miroase aburind sub grindă,
Peste pragul roţii să păşiţi încet,
Oboseala vârstei să nu-l mai cuprindă...

Nu-i căutaţi urme pe zăpadă, nu-s
Dacă nu ştiţi calea înspre el anume,
Tu de bună seamă ai venit pe sus,
Când în lanţuri grele ai plecat din lume

Duhul tău azi-noapte s-a întors Acasă
Şi era în noaptea albă de Crăciun,
Ca un prunc, cu traista doldora de daruri,
Tu, Colindătorul graiului străbun.

AUD COLINZI...

16-17 Dec. 2008

Aud colinzi, dar nimeni nu le cântă,
Ele îmi vin de sus, de undeva,
Precum în Noaptea, tainică şi sfântă,
La Bethleem, când Pruncul se năştea!

Şi arde-o bucurie ne-nţeleasă
Prin Gândul meu, prin totul care sunt,
Un fel de dor, din Dorul de acasă,
Acasa mea zidită în Cuvânt.

De unde-i vine cântecul viorii,
Când trece peste corzi arcuşul ei?
Aud colinzi şi mă cuprind fiorii-
Înfiorarea asta, Doamne, ce-i?

CUVINTELE...

De unde-mi vin cuvintele acum

Nici mâna mea, nici gândul meu nu ştie,

Eu sunt şi sunt poetul care scrie

Pentru vremea când va fi postum...

Că nu e timp aici, nici loc anume,

În Staul e din ce în ce mai frig-

Vă ştiu pe fiecare după nume

Când în singurătatea mea vă strig!

Cain şi Abel sunt la sfadă iar,

Împacă-i, Doamne, pentru veşnicie-

Dă-le lor şi nouă-n Calendar

Sărbătoarea ce va fi să fie...

Ce vuiet înfioară trupul meu!

Hârtia doare albă în lumină-

Eu sunt Poetul şi voi fi mereu

Pentru tăcerea care o să vină...

Când Viaţa asta-i flacără şi scrum,

Aurul topit în Poezie -

De unde-mi vin cuvintele acum

Nici mâna mea, nici gândul meu nu ştie...

13/14 Decembrie 2008

Am adormit
Gândindu-mă la tine
Ca un pescar,
Răpus
De
Somnul
Său,
Şi nici acum
Nu ştiu
De-mi pare
Bine-
De n-aş fi adormit
Era
Mai rău?...
Taci,
Nu-mi răspunde,
Trupul tău
De nori
S-a cuibărit
Flămând
În ochii
Mei
Şi dac’o fi
Să mă trezesc

În zori
Voi mai vedea
Ce

Am văzut
Cu ei?...

E TOT...

E tot mai lungă noaptea
Şi ziua
Tot mai mică,
E tot mai scurtă clipa,

Vecia
Tot mai lungă,
Iubito,

Vremea noastră,
Ca sarea,
Nu se strică,
Dar ştiu,
Că niciodată
Aici
N-o să ne-ajungă…
Ne fie întru toate
De-a pururi
Împăcarea
Acestor paranteze
În care
Suntem
Noi,
De unde eşti
În lume
Ucide-mi depărtarea
Şi dă-mi,
Măcar o Clipă,
Vecia
Înapoi…

EU TE PORT ÎN SUFLET POEZIE...

Eu te port în suflet,
POEZIE,
Precum îşi poartă
Maica
Pruncul
Sfânt!
Mâna mea aşteaptă
Să
Te
Scrie-
Doamne,
Dă-i răbdare
Şi
Cuvânt!
De când te ştiu
Că mi-ai fost
Dată mie,
Nicicând mândrie
N-am avut,
Deşartă-
Eu te port în suflet
POEZIE,
Ori tu eşti
Sufletul
Care mă poartă?...

VINĂ...

Vai,
Cum e fiinţa
Asta,
Păcătoasă,
Aşa a fost
De la-nceputul ei...
Mă uit la tine
Şi
Te văd frumoasă-
Ce vină
Poartă
Oare
Ochii mei?...

OCHII MAICII DOMNULUI...

Azi-noapte în vis
Am văzut
Ochii
Maicii...
Doamne,
Ce, ve-Denie!
Nici acum,
De după
Trezie,
Nu ştiu
Cine era Pruncul
Acela
Ce mă privea ţintă
În ochi,
Din ochii
Ei
De Maică,
Dojenindu-mi
Lumina...

CÂND VIN COLINDĂTORII...

Atunci când vin colindătorii, cu zvonul îngeresc pe buze, sufletul nostru se umple de Lumină, de lumina unei copilării după care mereu şi pentru totdeauna ni se face Dor.
Câtă vreme, încă, mai sunt colindători, timpul ne aparţine nouă, timpul şi pacea lăuntrică- semn al împăcării cu tine şi cu semenul tău.
Cine dintre părinţi nu se bucură de naşterea unui prunc?
Cum să nu te bucuri atunci de naşterea Copilului minune, a Celui Unic, a Celui Sfânt, a Celui Adevărat!
Copilul cel mai presus de firea pământească- Pruncul Iisus!
Sufletul nostru se face altar, iar gândurile noastre- rugăciune, când rugăciunea este puntea dintre cer şi pământ, Aerul acesta dumnezeiesc pe care-l respirăm şi căruia îi rămânem datori.
Astăzi este Sărbătoare şi aşa să rămână pentru toate veacurile, acum, când lumea întreagă are atâta nevoie de ea!
Atunci când vin colindătorii supărările pleacă, se duc precum norii şi se arată Soarele, nepărtinitorul, soarele cel veşnic şi drept.

SI M-AU NUMIT PARINTII NICOLAE...

"Nu vă adunaţi comori pe pământ..."

Şi m-au numit părinţii
NICOLAE
să fiu om bun
şi-n toate
iertător,
la timp de secetă
precum
un nor
aducător de umbră
şi de ploaie
Şi n-am uitat asemenea
să fiu
cât mi-am purtat
prin lumea
asta
huma-
M-am risipit mereu
de când
mă ştiu,
de-aceea sunt aşa puţin
acuma!
Voi în zadar
după comori săpaţi,
averi nu am
aici,
e gol pământul,
fraţii mei
să nu vă întristaţi-
grija mea dintâi
a fost
Cuvântul.
Nici molia nu-l scurmă,
nici furii,
nici rugina,
Cuvântul este ochiul
şi Ochiul
e
Lumina.

ARTUR SILVESTRI (1953-2008)

O lacrima pe altarul de piatra sarata...

Nu l-am cunoscut personal pe omul si scriitorul Artur Silvestri. Din scrisul Domniei sale mi se parea a fi un om trecut de 75 de ani, apreciindu-i inteligenta feroce si aplecarea atenta asupra tuturor lucrurilor si fiintelor din jurul sau.
Cand am aflat de varsta sa reala am simtit prin trupul meu infiorat un fel de vina legitima- maestru e mai tanar ca mine cu doi ani?!
Niciodata nu ma voi putea obliga sa cred si sa inteleg acest adevar!
55 de ani!
E mult, e putin?!
Scriam odata Iancului, la un ceas aniversar al meu, cu sufletul pe genunchi, acesta scrisoare:
Iancule, iarta-ma ca sunt
In Viata
Mai batran decat tine
Acum!
Am trecut peste Varsta
Pe care-o avea
Trupul tau,
Umbra lui
Ratacita pe drum...
...................................
Iancule, iarta-ma ca sunt
Mai batran dacat tine
Si totusi
Ma simt
Atat de pruncut
In fata durerilor Tale,
Divine...
Artur Silvestri implinise o varsta bine-meritata, castigata cinstit cu sudoarea fetii sale si a sufletului sau!
Varsta copacului
O stim
Numarandu-i cu fierastraul
Cercurile-
Varsta Omului,
Cea adevarata,
Numai
Dupa faptele
Sale!
Personalitate cu o activitate enciclopedica, evidentiata de unii, contestata de altii, Artur Silvestri ramane un nume, cu luminile si umbrele sale inerente!
DUMNEZEU sa-i odihnesca truda anilor sai!

E Ziua Ta, ROMANIE...

30 Nov./01 Dec. 2008
E Ziua ta, Romanie!
Si ce-i daca?
Vor spune unii,
Cum au spus
mereu,
Cu desarta,
Straina manie-
Gradina
A Maicii Domnului
Meu!
E Ziua ta, Romanie
Si ce-i daca?
Steaguri la case
Is tot mai
Putine-
"Desteapta-te
Tu, care dormi"
Precum
Sabia-n teaca,
Desteapta-te,
Frate de-o mama-
Romane!
La Alba Iulia a liturghie
Bat clopotele
Si a Sarbatoare-
E Ziua Ta, ROMANIE!
Nu
E o zi
Oarecare...

COLINDE, DIN SOHODOLUL DE ARIES-ALBA

La Portita raiului...

La portita raiului,
Sade Maica Domnului,
C-un pahar galben in mana;
Tot inchina si suspina...
Vin doi ingeri s-o intreaba:
"De ce suspini, Maica draga?"
"Da eu cum n-oi suspina,
Ca sunt oameni pe pamant
Fara leac de crezamant,
Cand se scoala,
Nu se spala,
Far' se duc la fagadau
Suduind pe Dumnezeu"

Ce vedere...

Ce vedere minunata
Langa Viflaim s'arata!
Cerul stralucea,
Ingerul venea
Pe-o raza curata!
In coliba pastoreasca
Vrut-a Domnul sa se nasca
Fiul Sau cel sfant,
Noua pe pamant
Sa ne mantuiasca.
Ca-ntr-un mic locas
Din acel oras
S-a nascut Mesia.
Pastorii, cum auzira,
Spre locasul sfant pornira,
Unde au aflat
Pruncul luminat
Si il preamarira.
E Iisus, pastorul mare,
Turma ca el nimeni n-are,
Noi il laudam
Si ne inchinam
Cu credinta tare

NOIEMBRIE...

"Te-am nascut in Viata, intr-o joi, noiembrie, doua-zeci si doi, spre dimineata.
NOTARUL DE-ATUNCI, TE-A FACUT MAI TANAR SA FII!
Fie-ti ziua aceea- vesnica Zi!"
MAMA
Noiembrie, cum ninge cu argint-
Ce scumpa e ninsoarea fara bani!
Se spune-n acte, actele nu mint?
Poetul a-mplinit....atatia ani!
Acolo-n Munti, sub streasina brumata,
Se mai aude scancet de cocon
Si-o Mama cu privirea-nrourata
Ii canta din al inimii amvon...
Era-ntr-o zi de doua-zeci si doi,
Nametii mari, cat omul in putere,
Noiembrie si era zi de joi
Cand a vazut lumina din Vedere
Acolo sus, aproape langa Cer
Si viscolea tacut spre dimineata,
Tarziu acum ce-as mai putea sa-i cer
Cuvantului ce m-a tinut in brata?
............................................................
Noiembrie- zapezile s-au dus
Si Casa noastra-i singura sub stele,
Acolo-n munti, in Muntii din Apus,
Se mai aude Gandul maicii mele...

"MI-A RODIT TARINA..."

Duminica, 23 Noiembrie 2008
"Mi-a rodit tarina!..."
Nici hambare
Nu am
Aici
Pe pamant...
Sarac sunt,
Doamne,
Dar
Si mai saraci
Ca mine
Sunt!
Bucurati-va,
Voi,
Seceratori-
"Mi-a rodit tarina"
Sufletului,
In
Zori...

UN POEM, un mar...

Un POEM

Pe zi,

Te apara

De

Singuratate!

"Un mar

Pe zi,

Tine doctorul

Departe"!

Mi se spune HORIA...

Mi se spune
HORIA
Şi
Nu-s!
Cine ştie-
Poate-am fost vreodată...
Cel Adevărat
E-acolo
Sus,
Nu-l mai trage nimenea
Pe
Roată...
Dinspre Munţi
Voi n-auziţi
Cum suie
Duhul lui desculţ
Prin
POEZIE?...
.........................
Cand mi se spune
HORIA
Tresalta
Sufletul cuvantului
Ce-l scriu-
Doamne,
Da-mi puterea masurata
Sa-l pot purta
In lume,
Pe cel viu!

Vulcanii noroioşi...

Berca- Buzău, 31 Octombrie 2008
Am văzut Vulcanii
Noroioşi,
În ochii lor
Era atâta
Tină!
Jur-împrejur
Octombrie, Lumină,
Sus, în Văzduh,
O umbră de cocor
Îmi aducea atâta
Dor
De-Acasă,
De Munţii mei
Din marginile
Humii,
Şi stând acolo,
De deasupra lumii
Se auzea noroiul
Cum m-apasă...

Balada trecătorului grăbit...

Buzău, 29 Oct. 2008

De-am stat şi eu o vreme
Printre voi,
Am fost Aici
Şi flacără şi stâncă-
Dă-mi, Doamne, timpul
Înapoi,
Timpul meu
Ce nu l-am trăit
Încă!
Am alergat
Destul
Pe-acest pământ,
Singur,
În faţa Ta
M-apucă frica-
Nici nu mai ştiu
Anume
Cine sunt-
M-am risipit
În toate
Şi-n nimica!
Paşii mei
Desculţi,
Flămânzi de Drum,
Rămân în urma mea
Şi dor-
Dă-mi, Doamne, timpul
De Acum,
Ce i-am rămas
De-a pururea,
Dator!

Nu mai am Timp...

Nu mai am Timp,
Nici El nu mă are,
Între infern şi Olimp
Aceeaşi cărare
Urcă, coboară?
Nimeni nu ştie,
Dublu e sensul
Din veşnicie...
De mergi înainte,
Ori înapoi,
Cine numără paşii
Din noi
De la-ntâiul
Până la ultimul
Ceas?!...
O, ştiu!
În Jos şi în Sus
E tot mai târziu...
Cât drum am făcut
Şi cât
Mi-a rămas?
Nu mai am Timp,
Nu mai am Timp
De popas...

CREIONUL...

Se-aude Clipa
Cum
Mă ceartă-
Nu-mi scrie pixul,
Ce-mi rămâne?!
Tu,
INSPIRAŢIE,
Mă iartă-
Creionul,
Tot
CREON
Rămâne!...

Respiraţie liberă...

E târziu-
Poate
Ai şi adormit...
Mamă!
Atunci când Te-aud
Că vorbeşti
La telefonul acesta,
De-acum,
Mă ştiu un Poet
Liniştit,
Că acolo,
Acasă,
Îmi Eşti
Şi paşii Tăi
Lasă urme pe drum,
În Satul acela,
de
Nicoreşti...

C A S A R E...

25/26 oct. 2008
Ne arde şi-acum peste suflet sudalma
Unui timp care demult nu mai este,
Se casează din greu, se casează de-a valma
Gânduri, idei, amintire, poveste...
Bibliotecarii muncesc, din zori până-n seară,
Ei respectă Ordinul ce li s-a dat!
Stau cărţile roşii legate cu sfoară
Şi-aşteaptă maşinile de la REMAT...
Acuma când scriu claxonează la poartă
Să fie-ncărcate-cuvânt cu cuvânt-
Dar, cărţile, Doamne, ce vină poartă,
“Depăşite moral” şi “uzate” cum sunt?
Mâine veni-vor să le-mprumute
Elevii, studenţii, doctoranzii apoi,
Din cărţile-acelea, cu ură topite,
Pe rafturi stau altele, sexi şi noi!
Nu sunt un nostalgic, mă doare sudalma
Pe care-am trăit-o atunci şi mereu-
Nu casaţi, domnilor, totul de-a valma,
Timpul nu iartă, al vostru şi-al meu!...

N-AM SĂ-ŢI VORBESC...

Despre durerile mele n-am să-ţi vorbesc,
Ele sunt şi aşa trecătoare,
Prin inima mea, ca un tulnic moţesc
Sângele lor şi acuma mă doare...
Cine sunt ei? din veci pironiţii
Acestui pământ, niciodată pustiu,
Pe Crucea de Aur a Limbii Române,
Limba în care cuget şi scriu;
Cine sunt ei? De vii îngropaţii
În Doina şi-n Dorul fără egal,
Ei, porecliţii şi “toleraţii”,
Ei, pălmuiţii acestui Ardeal.
Tresare ţărâna oriunde pun talpa,
Albacul şi Vidra, Câmpeni sau Abrud,
La Baia de Aur, la Ţebea şi Alba,
Aici pretutindeni îi ştiu şi-i aud!
Nu i-a scos nimeni din datini afară,
Din Ţara rămasă de-a pururea-n Munţi,
La cina cuvintelor, seară de seară,
Se-ntorc pe tăcute ca zeii desculţi.
Niciunul din ei n-a plecat de Acasă,
Cei alungaţi se întorc la obârşii,
Câtă Lumină pe suflet i-apasă!
Când stau de vorbă seara cu dânşii
Sângele lor se preface-n inele
Prin inima mea, ca un tulnic moţesc-
N-am să-ţi vorbesc de durerile mele,
Nu, niciodată n-am să-ţi vorbesc...

AUTONOMIE...

T.V.R. , prea liberă!
18 Oct. 2008, ora 18.23
(Marko Bela- Bela Marko)
“Copilul românesc,
Trebuie să ştie
limba
Maghiară!”
Vai,
Frate ale meu
De Gând
Şi de...Ţară!
Frate,
Dintru aceeaşi ţărână-
Copilul,
Cel unguresc,
Să nu ştie
LIMBA ROMÂNĂ?!...

Tot mai apropiat...

Tot mai apropiat de Dumnezeu,
Niciodată nu am stat deoparte,
Singurul de El ce te desparte
E acest unic întru toate-Eu!
Bolnav şi singur, aşteptând la vamă,
Tristeţile din urmă de te ning...
Vai, câteodată mi se face teamă
De poala hainei Lui când mă ating...
Şi nu mă judecaţi, voi, cei de-un leat
Cu neputinţa Clipei care sunt!
De Dumnezeu mereu apropiat,
Tot mai departe de acest pământ...

FUMUL...

Se scoală devreme, se culcă târziu
Vecina mea babă-eroina din cărţi-,
Mă ustură ochii acuma când scriu,
Afară-i un fum, să îl tai în bucăţi...
Azi e Duminică şi-i dimineaţă,
Coşul casei abia de-l mai văd
Negru de ciudă, ca păcatul la faţă-
Cauciucul se mistuie şi ce prăpăd!
Îmi zboară prin curte fluturi de zgură,
Stă baba cu mâţa lângă cuptor
Şi-i clănţăne dinţii de lapte din gură,
Copiii-s departe cu trebile lor,
Plecaţi să muncească, acolo prin Spanii,
Ea uită că are în şopron lemne,
O încovoaie tusea şi anii,
Şingură-i, Doamne şi plină de semne!
Vai, rufele mele, cele spălate
Şi-ntinse afară să se usuce!
Tu, iart-o, Doamne, pentru păcate,
Până în clipa somnului dulce...
Mi-e gândul încins, precum un tăciune,
Gândul acesta pe care îl scriu,
Dar e Duminică şi-i Rugăciune
În Poezia Cresc pădurile, Mamă..., de mai târziu...

CRESC PĂDURILE,MAMĂ...

Cresc pădurile, Mamă, acolo pe crânguri,
Fumuri la case îs tot mai puţine,
Oamenii pleacă spre alte tărâmuri,
Nimeni de vetre nu îi mai ţine...
Scurmă rugina în frunză şi-n gând,
Arde tăcerea în tulnic şi-n Dor,
Singuri copacii se-aud murmurând
Precum moşnegii în bărbile lor...
Dumneata-mi spui că ceva te apasă
Pe umerii Vârstei la care-ai ajuns-
Cresc pădurile, Mamă şi se îndeasă-
Acasa noastră e tot mai sus...

ŞI DE MĂ DOARE...

Şi de mă doare, încă nu mă plâng,
Lutul acesta ştie să îndure!
Se-aud în haite lupii cum se strâng
Dincóace şi dincólo de pădure...

În urma lor adeseori cu pâine
Am aruncat- dar cine recunoaşte?
Singur cu ei odată voi rămâne,
Ca mielul părăsit în Zi de Paşte...

Dar nu mi-e teamă, gura lor flămândă
Nu va râvni atunci la viersul meu
Ce stă-n lumină, şi va sta la pândă
Între tăcerea lor şi Dumnezeu...

RETORICĂ

Mă-ntreabă unii, Poezia ce-i?
Mă-ntreabă de aici şi de departe,
Dacă ai fost să fii alesul ei
Credinţă să îi juri până la moarte!
E poezia Duh adevărat,
Ferice, dar, de cel spre care vine,
Învaţă să te porţi cu ea curat
Şi să-i vorbeşti aşa cum se cuvine.
Ea este mirul scump şi tu eşti vasul,
În lumea asta să miroşi frumos,
De i-a fost dat tăcerii tale glasul
Cuvântului să-i fie de folos!
El să-ţi rămână pururea temei,
Lumina lui nicicând să nu te vândă-
Mă-ntreabă unii, Poezia, ce-i?
Dacă mă-ntreabă ea să le răspundă!

Vai, cum se duc...

Vai, cum se duc, se duc pe rând poeţii,
Aici, cât stau, doar linişte vă cer
Şi-s obosiţi ca roua dimineţii
Când dă năvală soarele din cer!...
Boala lor o ştie doar Înaltul-
Lumina picurată în poem
Şi tot mai supărat rămâne Satul
Şi tot mai singuri fără ei suntem...
Ei poartă semnul timpului pe frunte,
Acestui timp de-a pururea flămând-
Vai, cum se duc spre zări necunoscute,
Chemaţi, de cine, aşteptaţi de când?!

DE CÂND SCRIU?...

De când scriu Poezie creştină?
De când scriu poezie păgână?
Oare-ntrebările să fie de vină
Sau Răspunsul ce mă amână?!
Sufletul meu nu-şi aduce aminte
De Clipa aceea dintre leagăn şi zbor,
Nici mâna, care scrie aceste cuvinte
Dictate din Umbra aceluiaşi nor.
Nu mă-ntreba- inspiraţia, ce-i?
La început aşa a fost POEZIA,
Curată şi sfântă, ca flacăra ei,
Pân'a venit între noi viclenia...
De mi-a fost dat să îl port din pruncie
Cuvântul acesta prin care eu sunt,
Orice mi s-ar spune, de scriu Poezie
Cred în puterea harului sfânt...

Cuvintele acestea...

Cuvintele acestea pe care le scriu
Aici şi acum, sunt cuvintele mele?
Ele îmi vin de undeva şi eu ştiu
Doar să cred şi să mă bucur în ele!
Eu nu le chem, ele mă cheamă pe mine
Şi gura mea-i flacără atunci când le spun,
De nici-una din ele nu mi-e ruşine
Când pe toate în sufletul meu le adun...
Aşa mi-a spus mama, odată, demult:
"Ai grijă, copchile, ce scrii, cum vorbeşti!"
De glasul tău, Mamă, eu pururi ascult-
POEZIA mea sfântă care îmi eşti!
Cuvintele acestea nu sunt ale mele,
Ele de dinainte de mine au fost,
Să nu vă miraţi că m-aseamăn cu ele-
Sunt vrednic, oare, să le fiu adăpost?

Se face tot mai cald...

Se face tot mai cald, tot mai fierbinte
În Aerul şi-n Clipa dintre noi-
Cu tine de vorbesc, tu ia aminte,
Nu mai privi, zadarnic, înapoi...

Şi dac'o fi Sfârşitul ca să vină,
Cum scrie în Scripturile cereşti,
Noi, amândoi, avem aceeaşi vină-
Tu, că sunt, eu- vinovat că eşti!

Cel ce ne-a făcut din lut anume-
Cine mai ştie de porunca Lui?
Ne-a dat să stăpânim această lume,
Pământul nou, atunci, al nimănui...

Ne ruşinăm de el, acum când scriu
Cu gândurile-acestea supărate,
Dar încă în cuvinte nu-i târziu-
Să ne spălăm cămaşa de păcate!

Să ne spălăm, nu ca Pilat pe mâini,
Pe mâinile de-a pururea murdare,
Până mai este apă în fântâni
Şi până în fântâni vor fi izvoare...
.......................................................

Spre unde să fugim? Tu ia aminte,
Nu mai privi, ca Sara, înapoi,
Se face tot mai cald, tot mai fierbinte
În aerul şi-n zarea dintre noi...

POEZIA din ramă...

Ce-i mai sublim în viaţa asta mamã,
Decât dumnezeirea din cuvânt:
“Mã uit la Poezia ta din ramã,
Mã uit acolo şi acolo sunt! "
Aşa te ştiu, ca o icoanã vie,
De-a pururi fãcãtoare de minuni,
Mâna mea se mântuie când scrie,
Gîndul meu aprinde rugãciuni…

Copil mã-ntorc sub streaşina fierbinte
De-atâtea doruri arse în pridvor
Şi-acum, în Ziua Sãrbãtorii sfinte,
Copilãria mea se face Dor!

Te vãd, Mãicuţã, în cãsţa noastrã,
Cea de pe Dealul sufletului meu-
Cu privirea, dureros de-albastrã,
Tot mai aproape eşti de Dumnezeu…

AVEVĂR ŞI DUH

Adevăr şi Duh
Când îţi dă târcoale
Supărarea
Cheamă Poezia-n ajutor,
Ea desparte
Cu toiagul Marea,
Ea-mblânzeşte
Fulgerul
Din nor,
Ea adună
Ceea ce desparte
Omul de pământ
Şi de Văzduh,
Când te prinde frica,
Cea de moarte,
Poezia este
Adevăr
Şi
Duh!

VIS...

Se vărsase cerneala din călimară
Peste podelele albe din vis-
Cu ce să mai scriu, când cuvintele, iată,
Dau năvală în sufletul meu interzis!...
Cu ce am greşit din rostirea ciudată
Când spuneam lumii că sunt Poet,
Că vin dinspre trasul acela pe roată,
Vândutul meu frate de Fericet...
Nu-i lauda mea de pe buzele mele
Visul acesta în care mă tem?
Voi scrie de-acum cu lumina din stele,
Cu lumina din soarele nostru suprem.
De-aceea suflete- al meu de mă scrii
Ai grijă de-această umilă fărâmă-
Cerneala se şterge şi ea într-o zi,
Viu duhul poemului meu să rămână!

POEZIE second-hand

Doamne, până unde am ajuns!
Azi-dimineaţă, la un colţ de stradă
Grăia un Om, aproape de zăpadă-
Vând Poezie la un preţ redus...
Treceau pe lângă el în jos şi-n sus,
Indiferenţi, grăbiţi spre trebi anume,
Umil era Poetul fără nume
Şi nimeni nu-i dădea nici un răspuns...
Vând Poezie, la un preţ redus,
Grăia un Om, aproape fără nume,
Azi-dimineaţă, la un colţ de lume-
Doamne, până unde am ajuns!

GRAVITAŢIE...

Mă trage pământul,
Mă trage-înapoi,
Mă trage cuvântul
Tot înspre voi;
Poate-i de-vreme,
Poate-i târziu
Acestor poeme
Când le mai scriu...
Mă trage pământul,
Pământul ce sunt,
Mă trage cuvântul
Dinspre Cuvânt.

ISPITA...

“...Şi nu ne duce pe noi
În ispită...”
De Copil
Ştiam pe de rost
Toate cuvintele
TATĂLUI NOST'
Şi-acum,
Când rostesc
Rugăciunea-nvăţată,
Îmi pare c-aud
Învăţătorul de-atunci
Cum mă ceartă:
“...Si nu ne lăsa duşi
În ispită...!”
Tatăl
N-a ispitit,
Niciodată!

MÂNTUIRE...

Mi se umple
Sufletul
De
Tine,
Şi de mine
Nu mai
Are
Loc!
Doamne,
Iarba doare
Pe coline,
Strugurii
Din gânduri
Mi se coc...
Amiroase-a Toamnă
Şi-a zidire
În cuvântul
Care-l spun mereu,
Ce sublimă,
Dulce
Mântuire-
Între mine,
Tu
Şi Dumnezeu!

POŞTAŞUL...

Iartă-mă, Poştaşule,
Îţi spun,
Nu te mai aştept
Precum odată,
Când îmi veneau scrisori
Ca să le pun
Lumina lor
În Suflet înrămată...
Acum îmi vin
Facturi
De orice fel-
Cutia mea poştală-i
Un calvar-
Te rog să-mi treci
Şi dacă poţi
Defel
Pe strada mea
Cu numărul impar.
Acest Poem
L-am scris,
Dar
Nu din răutate-
Când m-au trezit
Cuvintele
Din
Vis
L-am auzit
La poarta mea
Cum bate...

M A R T U R I S I R E

“Voi sunteţi fraţii şi prietenii mei!”, aşa le-a spus Iisus, atunci, contemporanilor Săi, aşa ne spune El nouă şi astăzi, în ceasul de cumpănă grea!
Înseamnă că negreşit avem cu toţii acelaşi Tată, pe care îl proslăvim şi adeseori îi luăm numele în deşert, batjocorindu-L, jurându-ne pe El, pe Cel de dinlăuntru şi de deasupra noastră!
Eu, acest bulgăr de tină ce sunt, vin şi mărturisesc, Aici şi Acum: binecuvântate fie mâinile Olarului care au frământat cu Dragoste lutul nostru dintâi, rotunjindu-i numele spre bucuria Lui, dându-i suflare de Viaţă!
Cât Adevăr mărturisea cronicarul: “Toată dihania să laude pre Domnul!”
Unii dintre confraţii mei au şi început să mă judece, să mă acuze pentrucă... şi eu scriu poezie creştină!
Da, scriu şi am scris cu mult mai dinainte de facerea lor!
Nu-i judec pentru această învinuire, nu sunt eu în măsură s-o fac!
Semnele, din ceasul acesta de veghe şi din cel din Vis, sunt destule!
Şi atunci, când cineva se îmbucură alături de cuvintele mele, cele dictate de înger, nu mă simt singur- mă ştiu un Om ocupat!
Mai ales Duminica!

POEM AMÂNAT...

Seara,
Înainte de
Culcare,
Îmi pun la-ndemână
Creionul
Şi
Hârtia de scris.
Odată,
În Copilăria verbului meu,
Am căutat
Disperat
După ele în Vis...
Poemul acela
Dictat
De atunci,
Şi mereu amânat,
Mi-a rămas
Inter-zis...

P O E M D U R U T...

Fiecare se roagă în religia lui
Întru acelaşi din veci Dumnezeu
Fără de care Biserică nu-i!
Poemul acesta mă doare mereu...
Tata se duce la ortodocşi,
Mama se pleacă la iehovişti,
Fiul cel mare, la penticostali,
Fiica cea mică, la baptişti...
Unul în casă îşi face o cruce,
Altul îi scuipă însemnul ascuns-
Poteca din suflet spre unde ne duce?
Credinţa, e singurul nostru răspuns!
Unul se crede în Ziua de-apoi,
Altul, e creştin după nume,
E-atâta dezbinare ne-firească în noi,
Dezbinarea de ce şi de cine anume?
Cât nu-i unitate şi frăţie nu îi,
Cât nu este Unul în ceea ce vrei-
Fiecare merge la Biserica lui
Să se roage- Rugăciunea, ce-i?!

P S A L M

Unul, Singur, nedespărţit, Eşti, Doamne, învaţă-ne pre noi ce înseamnă iubirea de-aproapele, ce înseamnă să fim Una şi Demnă Suflare, Aici, sub pânza corturilor Tale Cereşti!
Dă-le ochilor noştri Lumina cea adevărată, a împăcării depline, şi pune, Tată al nostru, pe buzele noastre, pătate de ură, Rugăciunea înaltă a Fiului Tău, Cel Singurul, pe care L-ai trimis în lume “ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă Viaţă veşnică”.
Una este inima noastră, care ne poartă paşii îngânduraţi sub stele!
Ortodoxă, catolică, baptistă, penticostală, de rit vechi sau nou, dezbinarea ne paşte ca pe o turmă pe păşunile veacurilor...
De aceea grăbeşte Timpul Unirii, Doamne, când toţi suntem egali în faţa Ta, cea Unică şi neprefăcută.
Şi strămoşii noştri au crezut în Tine, fiecare numindu-Te pre limba lui în rugăciunile sale.
Dacii te ştiau de Zamolxes, cel mai presus dintre zei.
Sfântul Apostol Andrei, fratele lui Petru, minunatul pescar, a propovăduit şi în Grădina aceasta şi a învăţat norodul din Singura Biblie rămasă neamurilor pe pământ.
De-aceea, Dă-ne nouă, Doamne, Aici şi Acum, împăcarea şi înţelegerea deplină!
Uneşte-ne Gândul sub semnul credinţei celei adevărate şi pune, în sufletele noastre trudite, aceeaşi Duminică din Calendar!

SIMPOZION NAŢIONAL BIENAL-MOMENTE DIN ISTORA LECTURII PUBLICE, ARAD,25 SEPT.2008-IN VIZITA LA NADLAC...

Împreună cu strănepoata lui A.M. Marienescu, la Arad, 24 sept.2008

DUMNEZEU pe patul suferinţei?...

Se lucrează de mult la formula Târziului, iar în ultima vreme cu atâta ardoare, încât, după părerea specialiştilor, Dumnezeu ar fi pe patul suferinţei şi gândeşte acum la Testamentul Său, cel mai Nou!

Între Facerea şi des-facerea lumii generatorul de particole munceste din plin...pentru aflarea Creatorului!

DUMNEZEU nu s-a lăsat şi nu se va lăsa niciodată descoperit!

A mai încercat unul cu nume de scară, duşmanul de moarte al celuilalt Scărar, Ioan, umilul rostitor de rugăciuni, dar scara celui dintâi s-a surpat sub greutatea lui şi de atunci, Scaraoschi, nu mai are linişte...

Nu sunt şi nu am fost vreodată un duşman înrăit al ştiinţei, al noului în artă şi în orice!

Acolo unde gândul meu nu priceput muzica, poezia, pictura, aerul, el niciodată nu le-a negat existenţa şi tainele frumuseţii lor.

Oare ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce simt eu, vezi, auzi, simţi şi dumneata aidoma, privitorule?

Căci la urma urmei, privitori suntem aici sub văzduhul acesta...

Dar să spui, cu certitudine, că lucrezi la formula lui Dumnezeu, întrece orice măsură!

Cine ştie, poate şi ei, marţienii, venusienii,... lunaticii, au lucrat atunci la formula aceasta, şi a rămas în urma ei Pustiul.

Vă spun, fără pic de îndoială- Dumnezeu nu este bolnav!

Şi dacă a suferit în decursul Veşniciei Sale, a suferit pentru noi, adamii şi evele acestui pământ, pentru răutatea noastră viscerală, cu care am pitonit pe cruce pe Singurul Său Fiu ce ne-a fost dat nouă, ca oricine crede în El să nu piară...

Ochii Răstignitului şi Înviatului în veci, privesc înlăcrimaţi spre noi, spre neputinţa noastră...

Tatăl nu este bolnav!

Dovezi sunt destule aici pe pământ şi acolo, în Ceruri!

CERTIFICAT,azi 20 sept. 2008

ZIUA CEA MARE

"DE UNDE ESTI TU?..."

14 Septembrie 2008

Nu mai am

Nici hârtie de scris,

Nici cu ce

Să mai

Scriu!

Doamne!

Dacă-i aşa,

Ia-mi Văzul promis-

Mă devoră

Lumina

De

Viu!

„De unde Eşti Tu?”

Aşa-L întrebară

Cuvintele

Celui din Pont,

Pe Cel

Sfânt,

De unde sunt eu?

Deşartă-ntrebare-

Pipăiţi-mi răspunsul

Care

Vă sunt...

Nu mai am

Nici hârtie de scris,

Nici cu ce

Să mai

Scriu!

POEMUL,

Acesta,

Jumătate

E Vis,

Jumătate e Viaţă?

Nici nu mai

Ştiu...

CÂNTEC PENTRU IANCU

13/14 sept. 2008

Duh ce mistuie

Gorunii,

IANCULE-Avrămuţ

Al nost',

Încă mă întreabă
Unii

Dacă-n' Adevăr

Ai fost?!

Amiroase a pălincă

Sus

În Apusenii mei-

IANCULE,

Copil de-opincă

Şi de gornic

Şi de zei!

Dacă-mi arde-acum

Pe buze

Numele pe care-l

Spun-

Bate vântul

Toamna-n frunze-

IANCU

Nu a fost

Nebun!...

Nebunia lui fierbinte-

Sfântă Dragoste

De Neam!

Moţii mei, v-aduc aminte-

Fără IANCU

Nu Eram!

Nici acuma nu-nvăţară

Acei care te vor

Scrum?

IANCULE,

Bărbat de Ţară-

Capăt

Şi-nceput de Drum...

VINE TOAMNA...

Vine toamna, vine ca un Rug,

Vine Toamna, vine ca o coasă,

Vara a plecat demult de-acasă

Cine ştie dac-o mai ajung...

Cade vântul obosit pe ape,

Nourii sunt grei de-atâtea ploi,

Vine toamna, iarna e aproape,

Viscoleşte cu amurg în noi...

Vine Toamna mirosind a frică,

În cuvinte s-a făcut târziu,

Nine toamna, frunza asta pică,

Frunza cealaltă, nu mai ştiu...

O, SFINTE AMINTIRI..,

O, SFINTE AMINTIRI...

Eu dinspre Goga vin, dinspre Cotruş,

Eu vin din Ţara celor traşi pe roate,

Eu vin dinspre-amintirea celor duşi

La Dumnezeu să caute dreptate...

Am îndurat şi mai îndur şi-acuma

Tăcere şi blesteme pe pământ,

Că-i prea sărată şi prea tristă huma

Acestui trup puţin în care sunt!

Dar nu mă plâng, să mă audă cine?

Pe viaţa asta nu-s stăpânul eu

Şi dacă am ajuns un oare-cine

Măcar să-i mulţumesc lui Dumnezeu

Că m-a născut măicuţa-ngândurată

Pe prispa unei Doine fără leac,

Aici, pe unde-a rătăcit odată

Iisus cu trupul lui însângerat...

.....................................................

Iertate-mi fie gândurile-aceste'

Curate şi atâta de lumeşti!

O, sfinte amintiri, când totul este

Doar amintirea faptului că Eşti...

Scrisoare Iancului...

10 Septembrie 1872...

Iancule, iartă-mă că sunt

În Viaţă

Mai bătrân decât tine

Acum!

Am trecut peste Vârsta

Pe care-o avea

Trupul tău,

Umbra lui

Rătăcită pe drum...

Carăle Moţilor tăi

Trec

Tot mai rar,

Tot mai tăcute pe Vale...

Peste fluierul tău,

La Baia de Criş,

Cade brumă,

Cum la Ţebea

Gorunul Lui Horia

Căzu

Sub furtună,

Desculţ...

Iancule, iartă-mă, că sunt

Mai bătrân decât tine

Şi totuşi

Mă simt

Atât de pruncuţ

În faţa durerilor tale,

Divine...

E C O N O M I E...

6 Sept., 2008

“Aprinde becu'

Mamă,

Dacă-ţi spun,

Nu sta-

Precum atunci

Sub

Lumânare!”

“Dar

Mi se vede

Seara,

Când mă pun

Să mă rog

'Nainte

De

Culcare...”

“Nu vezi

Cum întunericul

În toate,

Precum satana,

Stă mereu

La

Pândă?

Aprinde becu'

Mamă,

Că nu costă

Atât

De mult

Lumina lui

Plăpândă...”