.jpg)
Luni, 28 Februarie 1785, dimineața...
Ninge cu-amintiri peste Albac,
Pașii mei se tulbură pe cale,
Astăzi, știu, ar trebui să tac,
Măcar în ziua schingiuirii tale...
Rob tăcerii nu mai pot să fiu
Și liniștea în furci mi-e sfârtecată,
Mi se-nfioară sufletul când scriu,
Sufletul acela tras pe roată!
Sufletul meu geamăn din cuvinte
Îl simt tot mai aproape lângă cruce,
El n-a murit, călăi, luați aminte,
Nu poate nicio moarte să mi-l spurce!
Niciun muritor în stare nu-i
Să-l judece acum și-n veșnicie,
Sufletul meu, sufletul lui-tot unu-i
Și trupurile noastre, cine știe...
Marți, 28 Februarie 2023
Nicolae Nicoară-Horia
HOREA de Ioan Constande(1819-1879)
„Locul execuţiei lui Horea şi Cloşca a fost stabilit pe Dealul Furcilor, deasupra viilor, înspre Partoş. Aici a fost ridicat un eşafod înalt, astfel încât execuţia să fie văzută cât mai bine. Pentru ziua execuţiei au fost aduşi, sub drastică poruncă împărătească, câte trei oameni bătrâni şi trei mai tineri, din 419 localităţi din comitatele răsculate ale Transilvaniei: în total 2515 oameni.
După citirea sentinţei, în limbile maghiară, germană şi română, călăul Albei Iulia, cu ucenicii săi, începură execuţia. Modul în care era practicată zdrobirea cu roata se cunoaşte din codicele terezian, din documente şi este aidoma ilustrată de unele reprezentări grafice contemporane.
Condamnatul era aşezat pe spate, în poziţie răstignit, pe un “pat” lucrat fie din două bârne cioplite, îmbinate în formă de X, pe care era legat de mâini şi de picioare, fie în formă simplă: mâinile şi picioarele condamnatului erau legate la capete de ţăruşi, iar sub el, mai ales pe sub picioare şi pe sub mâini erau aşezate curmeziş, la mici distanţe, bucăţi de lemn, cum se pare că a fost cazul aici. Roata de execuţie era o roată de car, obişnuită sau mai mare, cu butucul plin şi neferecată, în schimb având fixat pe circumferinţă, la o parte, o şină de fier în formă de citit.
Călăul se aşeza în picioare deasupra condamnatului, mai precis deasupra locului unde avea să lovească, fixând roata cu ambele mâini de obezi, perpendicular, cu fierul în jos, şi aşa izbea la intervale mai lungi sau mai scurte, de obicei în dreptul spaţiului dintre bucăţile de lemn, astfel ca orice lovitură de roată să fie o frântură de os sigură. Pe una din stampe citim şi prescripţia că intervalul dintre lovituri să fie de trei minute (răstimp în care călăul făcea cu roata fel de fel de mişcări pentru a da cât mai mare spectaculozitate execuţiei), iar dacă din lovitură condamnatul ar leşina, să fie trezit aruncând peste el o găleată de apă. Arta călăului era de a prelungi chinurile condamnatului, de a-l face să îndure din plin fiecare lovitură şi de a-l ţine în cursul execuţiei treaz şi cât mai mult în viată, ca să îndure cât mai multe. Lovitura de gratie, care se dădea în dreptul inimii, era o favoare; ea era mortală. La sfârşit călăul, cu ucenicii săi care l-au ajutat în toate fazele execuţiei, proceda la operaţiile prescrise de sentinţă şi la vehicularea părţilor în locurile indicate.
Înainte de moarte, Horea şi Cloşca au fost împărtăşiţi creştineşte de preotul neunit Nicolae Raf din Maierii Albei Iulii, care în prealabil le scrisese la amândoi şi testamentele.
După Acad. David Prodan (1902-1992)
