24
Octombrie 2017
In
memoriam Ioan Nicoară
Așa mi-ai spus în glumă,
ce glumă nesărată!
„Mă cheamă
veșnicia și trebuie să plec!”
Mă sfâșie durerea,
bucată cu bucată,
Nu am crezut vreodată
s-ajung să te petrec...
Ce mută e țărâna!
Prietenul meu iubit,
Acolo în Cătunul cel
drag de Nicorești,
Cu ochii plini de zare, cu
sufletul cernit,
Precum întotdeauna eu
știu că mă citești.
E toamnă și în toamnă
te-a zămislit o mamă,
Care ți-a spus povestea
acestui neam de moți,
Și astăzi dintre lacrimi
asculți cum ea te cheamă,
Acolo unde-odată pe rând
vom merge toți
Și arca ta de-o vreme desprinsă-i de edec
Și o vioară plânge, rămasă-ntre suspine:
„Mă cheamă
veșnicia și trebuie să plec!”
Rămân
în urmă toate, nimic nu iau cu mine...
* * *
Mi-e
frig fără tine, prietene drag,
„Ce
mai faci, Nicule?” Mă-ntrebi mereu,
Sufletul
tău stă și-așteaptă în prag
Judecata
cea dreaptă a lui Dumnezeu!
Pe
pământ oamenii, cât ești printre ei,
Își
dau cu părerea, cea trecătoare,
Se
tânguie lumina ochilor mei
Și-atât
de singur mă simt pe cărare!
Cu
murmurul sfânt în auz de Vâlcea,
Până
când Cerul o să mă cheme
În
veșnicie, când o să mă vrea,
Urc
Dealul, tot mai înalt de o vreme.
Până
urc Dealul nu e târziu,
Spre-Acasa
rămasă din Dor descuiată,
Poemul
cel nou, mă așteaptă să-l scriu,
Dar
nu-l voi termina de scris niciodată...
24
Octombrie 2022
Nicolae
Nicoară-Horia