Azi Cireșarul mi-a venit în prag
Într-o cămașă albă de mirare,
De când mă știu în Viață mi-a
fost drag,
Cum i-e drag fântânii de
izvoare!
Crește-n mine-un Dor atât de
viu,
Înalt precum Cireșul de-Acasă,
Cireșele se coc mult mai
târziu,
Acolo, în Copilăria mea
frumoasă!
Parc-o aud pe Mama din târnaț:
„Ai grijă, măi Copchile, să nu
pici!”
Urc printre ramuri, Doamne, cu
nesaț,
De voi cădea, Tu știu că mă
ridici…
* * *
M-am întrebat și mă întreb
mereu
Și întrebării nu îi sunt
ostil,
Să mă ierte bunul Dumnezeu:
Cine oare nu a fost copil?
Câtă vreme se aude încă
Un glas de înger, tânăr și
zglobiu,
Oricât ar fi tăcerea de adâncă
Nu se face-n Adevăr târziu!
Cu cât e zarea vieții mai
aproape,
Și flacăra speranțelor de
scrum,
Același Dor nevindecat sub
pleoape
Îl poartă orice călător pe
drum...
Copil frumos, cu inima divină,
Niciun bătrân din lumea asta
toată,
Ca tine, plin de pace și
lumină,
Nu poate spune că n-a fost
vreodată!
Mă luminează gândul când îl
scriu!
Prin Munții din Apus, peste
răzoare,
Copilul de atunci aș vrea să
fiu,
Cu-aceeași bucurie sub
picioare!
De-acolo, din Copilărie vin,
Plină de griji-acum și de
nevoi,
Într-o cămașă albă ca un crin,
De Mama mea țesută în
război...
Desculț prin rouă să v-aduc în
prag
Miros de sărbătoare și
de-otavă,
La mulți ani, Copile scump și
drag,
Să-ți fie-aproape îngerii din
slavă!
E Ziua ta și ziuă să îți fie
În gânduri și în inimă mereu,
Fără surâsul tău, Minune vie,
Ar fi trist și-n ceruri
Dumnezeu!
Nicolae Nicoară-Horia
