Cine oare nu a fost copil...

 

Azi Cireșarul mi-a venit în prag

Într-o cămașă albă de mirare,

De când mă știu în Viață mi-a fost drag,

Cum i-e drag fântânii de izvoare!

 

Crește-n mine-un Dor atât de viu,

Înalt precum Cireșul de-Acasă,

Cireșele se coc mult mai târziu,

Acolo, în Copilăria mea frumoasă!

 

Parc-o aud pe Mama din târnaț:

„Ai grijă, măi Copchile, să nu pici!”

Urc printre ramuri, Doamne, cu nesaț,

De voi cădea, Tu știu că mă ridici…

                    * * *

M-am întrebat și mă întreb mereu

Și întrebării nu îi sunt ostil,

Să mă ierte bunul Dumnezeu:

Cine oare nu a fost copil?

 

Câtă vreme se aude încă

Un glas de înger, tânăr și zglobiu,

Oricât ar fi tăcerea de adâncă

Nu se face-n Adevăr târziu!

 

Cu cât e zarea vieții mai aproape,

Și flacăra speranțelor de scrum,

Același Dor nevindecat sub pleoape

Îl poartă orice călător pe drum...

 

Copil frumos, cu inima divină,

Niciun bătrân din lumea asta toată,

Ca tine, plin de pace și lumină,

Nu poate spune că n-a fost vreodată!

 

Mă luminează gândul când îl scriu!

Prin Munții din Apus, peste răzoare,

Copilul de atunci aș vrea să fiu,

Cu-aceeași bucurie sub picioare!

 

De-acolo, din Copilărie vin,

Plină de griji-acum și de nevoi,

Într-o cămașă albă ca un crin,

De Mama mea țesută în război...

 

Desculț prin rouă să v-aduc în prag

Miros de sărbătoare și de-otavă,

La mulți ani, Copile scump și drag,

Să-ți fie-aproape îngerii din slavă!

 

E Ziua ta și ziuă să îți fie

În gânduri și în inimă mereu,

Fără surâsul tău, Minune vie,

Ar fi trist și-n ceruri Dumnezeu!

 

Nicolae Nicoară-Horia