Mă strigă iarba...

 

 

Unde-i Copilăria ta, frumoasa,

Mă-ntreabă gândul și nu e bătrân,

Nu plânge iarba când o taie coasa?

Pe Dealul Nicoresc miroase-a fân...

 

Înspre acolo mă îndrumă pașii,

Iar drumul urcă pe Vâlcea, mereu,

Ce liniște-i! Dar unde-or fi cosașii?

I-a chemat Acasă Dumnezeu

 

Și pe mine, știu, o să mă cheme,

Nici prea devreme și nici prea târziu,

Suflete, de iarbă nu te teme,

Ci lasă-te în voie să te scriu...

Joi, 18 Iunie 2026

 

Mă strigă iarba să mă duc la coasă,

Cum mergeam cu tata în pruncie,

E-atât de multă şi aşa de deasă

Pe Dealul meu, uitat în Poezie.

 

E vară, de acum acolo ştiu

Se coc cireşele-ce Sărbătore!

De prea departe şi de prea târziu

Nu pot să vin şi zarea lor mă doare.

 

Doar pe furiş mă poartă câteodată

Acelaşi gând, el, cel mai de-cu-zori

Îmi bate coasa, n-a uitat s-o bată

Şi la auzul ei mă prind fiori.

 

Tata coseşte-acum în veşnicie-

Mă strigă iarba să mă duc la coasă,

Pe Dealul meu durut din Poezie

E-atât de multă, Doamne şi de arsă!

                     * * *

Îmi bat coasa, rar și apăsat,

Ea geme-nfiorată pe „ileu”,

Așa cum o băteam fecior în sat,

În Satul alduit de Dumnezeu...

 

Coasa astăzi nu mă mai ascultă,

Cum ascultau norii duși de vânt,

Iarba de o vreme-i tot mai multă,

Nici cărări aproape nu mai sunt

 

Acolo între case, cum erau

De dorurile noastre bătucite,

În casele unde-amintiri mai stau

Și cheile din uși sunt risipite...

.................................................

Îmi bat coasa ruginită-n gând

Și tata-i dus prin alte locuri sfinte,

Un copil parcă-l aud plângând

Între brazde albe de cuvinte...

 

Nicolae Nicoară-Horia