„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem
și nici o vrajbă nu este între noi.
Fiecare din noi, la timpul său, îndemnați de Duhul Sfânt,
am scris învățături pentru mântuirea oamenilor”.
Sfinții Trei Ierarhi
Aș vrea cu toată lumea să
mă-mpac,
Acei ce poartă pe pământ un
nume
Sunt mulți, eu știu, nici
astăzi nu le plac
Ierarhii Trei și câți mai sunt
pe lume!
I-aud mereu, neliniștiți ca
vântul
Tot căutându-și jalnic
adăpost,
Slăvind tăcerea și negând
cuvântul:
„Acestea toate nu au niciun
rost,
Și-așa, el, dumnezeu nici nu
există!”
Dar nu mai spun durerea lor
postumă,
Astăzi aș vrea să nu îmi fie
tristă
Ființa mea, cea dintre cer și
humă!
Cu Dragoste răspund la orice
ură,
Ce bântuie gripată prin atei,
Despre Ierarhi nu scrie în
Scriptură,
Purtând prin viață Adevărul
ei!
Dar au fost vii și vii o să
rămână,
Cum viu e pretutindeni Sfântul
Duh
În alte limbi și-n limba mea
română,
Aducători de pace din
văzduh...
Nicolae Nicoară-Horia
SFINȚII TREI IERARHI –
APOSTOLII ÎMPĂCĂRII ŞI UNITĂŢII
„NU ESTE UN RĂU MAI MARE CA
CEARTA, LUPTA ŞI DEZBINAREA ÎN BISERICĂ.
Nu este un rău mai mare ca
tăierea în mai multe bucăți a hainei Bisericii.
Nu ne sunt oare de ajuns
celelalte erezii, de ne mai îmbucătăţim şi noi pe noi înşine?”
„Pe 30 ianuarie, Biserica
Ortodoxă îi pomeneşte pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie
Teologul (sau de Nazianz) şi Ioan Gură de Aur, care au păstorit în secolul IV,
considerat „secolul de aur” al teologiei creştine.
Dincolo de pomenirea lor
individuală (pe 1 ianuarie, pe 25 ianuarie, respectiv pe 13 noiembrie), aceşti
sfinţi au primit şi o zi de prăznuire comună, în urma unor neînţelegeri apărute
în Biserică în secolul XI, „între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi
îmbunătăţiţi”, cum scrie în Sinaxar.
Existau trei tabere –
vasiliteni, grigoriteni, ioaniteni – care considerau că sunt îndreptăţiţi să
impună ca model desăvârşit pentru slujirea Bisericii pe unul dintre cei trei
sfinţi. În anul 1081, cei trei sfinţi i s-au arătat separat, apoi toţi trei
împreună Episcopului Ioan al Evhaitelor, spunându-i: „Noi, precum vezi, una
suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire (…).
Deci, sculându-te, porunceşte
acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi,
căcipentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea
noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire”.
Aşadar, sărbătoarea din 30
ianuarie este o sărbătoare a împăcării în Biserică. Sesizăm, din păţania
credincioşilor din veacul al XI-lea, cât de uşor se poate aluneca în dezbinare,
chiar având râvnă şi (părelnică) evlavie la sfinţi.
Prilej de reflecţie şi îndemn
şi pentru noi să nu facem tabere în Biserică, pe nici un motiv. Căci, urmând
unor Părinţi contemporani, unii au ajuns să se certe între ei. Un Părinte zice:
„Sunt semne că vine sfârşitul lumii, să acţionăm ca atare”. Altul nu neagă, dar
spune: „E un zgomot prea devreme”.
Un al treilea se retrage în
pustie şi îndeamnă la rugăciune şi la asceză.
Asta nu înseamnă că e ceartă
sau dezbinare între unii ca aceştia, ca şi cum „s-ar fi împărţit Hristos” (Cf.
I Corinteni 1, 13), ci doar că fiecare îşi are lucrarea sa în lume, după cum îi
dă Duhul (Cf. Faptele Apostolilor 2, 4).
Noi însă, neputincioşi şi
neluminaţi de Duh Sfânt, putem fi tentaţi să absolutizăm una dintre poziţiile
unor astfel de modele duhovniceşti, spre a noastră pierzare şi slujind, astfel,
duhului dezbinării şi al zâzaniei.
Sfinţii Trei Ierarhi ne învaţă
să nu absolutizăm nici o lucrare din Biserică, ci fiecare să cinstească, în
Duh, ceea ce se face spre slava lui Dumnezeu, chiar dacă rezonează mai mult cu
viaţa şi învăţăturile unui anumit sfânt sau unui anume părinte duhovnicesc.
Ei sunt apostoli ai împăcării
şi ai unităţii, ai armoniei şi ai comuniunii spre care ne cheamă Domnul iubirii
desăvârşite.”
