Scrie-mă...

 

E vineri și mă taie-un dor de-Acasă,

Acolo-n crucea zilei să rămân,

Sunt iarbă ce se unduie sub coasă

Și-n amintirea ei miroase-a fân...

 

Pădure sunt prin care trece vântul,

Cel fără somn, cătându-și adăpost,

Aud cum vine pe furiș cuvântul

În Poemul meu aflându-și rost

 

Și-acel îndemn prin sânge se răscoală,

Cu Dragoste degrabă să îl scriu,

Se risipește orice îndoială,

Niciodată-n Dor nu e târziu!

.....................................................

Mi-e sufletul stingher și gura arsă,

Unde sunt cocoșii, de ce tac?

Aici, acum, când zorii se revarsă,

E-o liniște ca la-nceput de veac...

Desculț îmi umblă gândul pe coline,

Să-i potolesc plecarea nu mai pot,

Dorul cel pribeag de unde vine

Când Aerul e-același peste tot?

Vineri, 26 Ianuarie 2024

Hagen, Renania de Nord-Westfalia

             *           *           *

Aud mereu acest îndemn fierbinte

Și gândul mi se umple de fiori

Ca omul adormit între cuvinte,

În fiecare noapte dinspre zori:

 

„Scrie-mă!” Și parcă simt o mână

Pe frunte cum alunecă ușor

Și apa mi se tulbură-n fântână

De glasul îngeresc, vindecător...

 

Chipul acela se-nlumină-n prag,

„Scrie-mă!” Și mâna mea cuminte

Se supune cu atâta drag,

Venită din înalt, poruncii sfinte!

 

Și-n bucuria care mă cuprinde

Se rostuiește-ncet Poemul meu,

Cuvântul este singura merinde

Pe drumul dintre Om și Dumnezeu...

 

Nicolae Nicoară-Horia