2/3 Decembrie 2009.
Durerile din lut când se alină
Şi rănile din Suflet, dacă sunt,
Cum doarme ea şi Aerul suspină-
E-atâta pace, Doamne, în cuvânt!...
La căpătâiul ei de stau tăcut
Şi gândul meu o mângâie pe frunte,
Mă văd Copchilul dintr-un Leagăn mut
În casa noastră cu poveşti cărunte...
Se auzeau la geam colindătorii,
Ea îmi şoptea, sărmana, de Iisus,
Din Versul meu se frâng sub pleoape zorii,
O duce Somnul-vameş tot mai sus...
Surâsul blând îmi tulbură fântâna
Şi Steaua ei se cade în adânc-
Dormi liniştită, Mamă, sărut mâna!
Măcar acum tu lasă-mă să plâng...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu