GRAVITAŢIE...

Mă trage pământul,
Mă trage-înapoi,
Mă trage cuvântul
Tot înspre voi;
Poate-i de-vreme,
Poate-i târziu
Acestor poeme
Când le mai scriu...
Mă trage pământul,
Pământul ce sunt,
Mă trage cuvântul
Dinspre Cuvânt.

ISPITA...

“...Şi nu ne duce pe noi
În ispită...”
De Copil
Ştiam pe de rost
Toate cuvintele
TATĂLUI NOST'
Şi-acum,
Când rostesc
Rugăciunea-nvăţată,
Îmi pare c-aud
Învăţătorul de-atunci
Cum mă ceartă:
“...Si nu ne lăsa duşi
În ispită...!”
Tatăl
N-a ispitit,
Niciodată!

MÂNTUIRE...

Mi se umple
Sufletul
De
Tine,
Şi de mine
Nu mai
Are
Loc!
Doamne,
Iarba doare
Pe coline,
Strugurii
Din gânduri
Mi se coc...
Amiroase-a Toamnă
Şi-a zidire
În cuvântul
Care-l spun mereu,
Ce sublimă,
Dulce
Mântuire-
Între mine,
Tu
Şi Dumnezeu!

POŞTAŞUL...

Iartă-mă, Poştaşule,
Îţi spun,
Nu te mai aştept
Precum odată,
Când îmi veneau scrisori
Ca să le pun
Lumina lor
În Suflet înrămată...
Acum îmi vin
Facturi
De orice fel-
Cutia mea poştală-i
Un calvar-
Te rog să-mi treci
Şi dacă poţi
Defel
Pe strada mea
Cu numărul impar.
Acest Poem
L-am scris,
Dar
Nu din răutate-
Când m-au trezit
Cuvintele
Din
Vis
L-am auzit
La poarta mea
Cum bate...

M A R T U R I S I R E

“Voi sunteţi fraţii şi prietenii mei!”, aşa le-a spus Iisus, atunci, contemporanilor Săi, aşa ne spune El nouă şi astăzi, în ceasul de cumpănă grea!
Înseamnă că negreşit avem cu toţii acelaşi Tată, pe care îl proslăvim şi adeseori îi luăm numele în deşert, batjocorindu-L, jurându-ne pe El, pe Cel de dinlăuntru şi de deasupra noastră!
Eu, acest bulgăr de tină ce sunt, vin şi mărturisesc, Aici şi Acum: binecuvântate fie mâinile Olarului care au frământat cu Dragoste lutul nostru dintâi, rotunjindu-i numele spre bucuria Lui, dându-i suflare de Viaţă!
Cât Adevăr mărturisea cronicarul: “Toată dihania să laude pre Domnul!”
Unii dintre confraţii mei au şi început să mă judece, să mă acuze pentrucă... şi eu scriu poezie creştină!
Da, scriu şi am scris cu mult mai dinainte de facerea lor!
Nu-i judec pentru această învinuire, nu sunt eu în măsură s-o fac!
Semnele, din ceasul acesta de veghe şi din cel din Vis, sunt destule!
Şi atunci, când cineva se îmbucură alături de cuvintele mele, cele dictate de înger, nu mă simt singur- mă ştiu un Om ocupat!
Mai ales Duminica!

POEM AMÂNAT...

Seara,
Înainte de
Culcare,
Îmi pun la-ndemână
Creionul
Şi
Hârtia de scris.
Odată,
În Copilăria verbului meu,
Am căutat
Disperat
După ele în Vis...
Poemul acela
Dictat
De atunci,
Şi mereu amânat,
Mi-a rămas
Inter-zis...

P O E M D U R U T...

Fiecare se roagă în religia lui
Întru acelaşi din veci Dumnezeu
Fără de care Biserică nu-i!
Poemul acesta mă doare mereu...
Tata se duce la ortodocşi,
Mama se pleacă la iehovişti,
Fiul cel mare, la penticostali,
Fiica cea mică, la baptişti...
Unul în casă îşi face o cruce,
Altul îi scuipă însemnul ascuns-
Poteca din suflet spre unde ne duce?
Credinţa, e singurul nostru răspuns!
Unul se crede în Ziua de-apoi,
Altul, e creştin după nume,
E-atâta dezbinare ne-firească în noi,
Dezbinarea de ce şi de cine anume?
Cât nu-i unitate şi frăţie nu îi,
Cât nu este Unul în ceea ce vrei-
Fiecare merge la Biserica lui
Să se roage- Rugăciunea, ce-i?!