Poet, dramaturg, filosof,...bibliotecar, Lucian Blaga- cel „mut ca o lebădă în patria sa...”
Numele lui, adeseori rostit pe șoptite, el, mortul acela de-atunci, de la morga unui spital, cu mâna dreaptă întinsă spre Cer, cu cioclii din jur îndreptându-i sensul oaselor şi al spuselor sale...
Lucian Blaga rămâne pentru neamul acesta şi pentru limba română, una dintre tâmplele înfrigurate ale existenţei sale!
În Lancrămul naşterii şi al re-naşterii lui, acolo, lângă Râpa cea Roşie, nu departe de răzorul sub care se aude veşnic murmurând Izvorul veşniciei sale, în fiecare an, în luna Mai, se face Sărbătoare!
Acolo, în pridvorul luminat al Dorului său, unde filosoful Constantin Noica, istoricul Vasile Netea şi alţi români de bună şi dreaptă credinţă, asemenea lor, rosteau cuvinte de întemeiere, sub cupola unui timp ostil mereu, acolo, lângă Statuia de bronz a Maestrului, cea târâtă în lanţuri, abandonată la periferia neputinţei noastre, în Mai sătenii lui şi toţi oamenii de bine ai acestei Patrii de pământ şi de Cer, îşi mai aduc aminte de el.
Mi-a fost dat, în desele mele peregrinări la mormântul Poetului şi-n jurul Casei lui, care nu era atunci Acasa Poetului, încă de la prima ediţie a Festivalului de Poezie care îi poartă numele,( mai 1981) să stau de vorbă cu oamenii locului şi nu numai.
Prof. academician Titus Furdui, cercetător ştiinţific la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca, cel care a copiat olograf o parte importantă din manuscrisele Poetului, ţinea să îmi spună, ca pe un testament, mereu repetat: „Te rog, nu uita, Nicule, o singură virgulă poate determina existenţa unui om, al unui Poem...”
În poemul Autoportret al Poetului Lucian Blaga acesta e sensul adevărat al versurilor sale-„Lucian Blaga e mut ca o lebădă/ În patria sa/, zăpada făpturii ţine loc de cuvânt”, şi nicidecum - „Lucian Blaga e mut ca o lebădă, / În patria sa/ zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.”
DA, LUCIAN BLAGA A FOST MUT CA O LEBĂDĂ ÎN PATRIA SA!
Linişte! Poetul din Lancrăm vorbeşte:
„Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii...”
„Daţi-mi un trup,
voi, munţilor...”
”Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu să spintec
nemărginirea...”
Frumoasă ești...
Când te privesc nu simți fiorul?
Frumoasă ești! precum ulciorul
Și tu și el din lut anume,
Cu-aceeași sete sfântă-n lume
Vederii nu-i mai pun hotarul,
O clipă-aș vrea să-ți fiu olarul
Și-n palmele acestea două
Să-ți prind conturul plin de rouă!
De frumusețea ta întreagă
Același dor înalt mă leagă,
Frumoasă ești! de când te știu
Și mai frumoasă când te scriu...
Frumoasă ești! și-așa mi-ai fost,
În zi de dulce și de post
Slăvită pururea să-ți fie
Făptura ta, cea dată mie!
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu