ÎN MAREA TRECERE... Poet, dramaturg, filosof,...bibliotecar, Lucian Blaga- cel "mut ca o lebădă în patria sa..." Numele lui, adeseori rostit pe şoptite, el, mortul acela de-atunci , de la morga unui spital, cu mâna dreaptă întinsă spre Cer, cu cioclii din jur îndreptându-i sensul oaselor şi al spuselor sale... Lucian Blaga rămâne pentru neamul acesta şi pentru limba română, una dintre tâmplele înfrigurate ale existenţei sale! În Lancrămul naşterii şi al re-naşterii lui, acolo, lângâ Râpa cea Roşie, nu departe de răzorul sub care se aude veşnic murmurând Izvorul veşniciei sale, în fiecare an, în luna Mai, se face Sărbătoare! Acolo, în pridvorul luminat al Dorului său, unde filosoful Constantin Noica, istoricul Vasile Netea şi alţi români de bună şi dreaptă credinţă, asemenea lor, rosteau cuvinte de întemeiere, sub cupola unui timp ostil mereu, acolo, lângă Statuia de bronz a Maestrului, cea târâtă în lanţuri, abandonată la periferia neputinţei noastre, în Mai sătenii lui şi toţi oamenii de bine ai acestei Patrii de pământ şi de Cer, îşi mai aduc aminte de el. Mi-a fost dat, în desele mele peregrinări la mormântul Poetului şi-n jurul Casei lui, care nu era atunci Acasa Poetului, încă de la prima ediţie a Festivalului de Poezie care îi poartă numele,( mai 1981) să stau de vorbă cu oamenii locului şi nu numai. Prof. academician Titus Furdui, cercetător ştiinţific la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca, cel care a copiat olograf o parte importantă din manuscrisele Poetului, ţinea să îmi spună, ca pe un testament, mereu repetat: "Te rog, nu uita, Nicule, o singură virgulă poate determina existenţa unui om. În poemul Autoportret al Poetului Lucian Blaga acesta e sensul adevărat al versurilor sale-"Lucian Blaga e mut ca o lebădă/ În patria sa/, zăpada făpturii ţine loc de cuvânt", şi nicidecum -" Lucian Blaga e mut ca o lebădă,/ În patria sa/ zăpada făpturii ţine loc de cuvânt."
DA, LUCIAN BLAGA A FOST MUT CA O LEBĂDĂ ÎN PATRIA SA!
Linişte! Poetul din Lancrăm vorbeşte:
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii..." "Daţi-mi un trup, voi, munţilor..." "Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu să spintec nemărginirea..." DOR DE LANCRĂM...
Mi-e Dor de Lancrăm, ah! Ce dulce chin! Un gând înalt pe tâmple mă apasă, Mi-e Dor de Lancrăm, cum mi-e Dor de casă, Acasa Lui la care mă închin...
"Sunt obosit ca drumul" şi bolnav De-atâta sete netradusă-n zbor, Se-aude clar izvorul sub răzor Psalmodiind acelaşi cântec grav.
Sufletul meu se mistuie pe ruguri, Precum sămânţa ce visează glodul, Acum, când "pomii au dureri de muguri" În floarea care îşi aşteaptă rodul.
Mi-e Dor de Lancrăm, ah! Ce dulce chin! Oriunde-aş fi, din orice timp anume, Mi-e Dor de Lancrăm şi-nspre Lancrăm vin Cum vine numele înspre prenume...
LUCIAN BLAGA
Sunt la tine Acasă şi tac- ce linişte-adâncă de Veac! Lebăda din mine îşi aduce aminte... Des-cântecul ei mă întârzie încă, Aici în Lancrămul dintre cuvinte... Sunt la tine Acasă- Doamne, oare cine mă minte?...
LUNĂ MAI...
Lună mai, lună mai, du-ce-m-ai, du-ce-m-ai? Te aud, şi m-aud- verde crud, verde crud... Cântec mut... cântec mut, nu mă mut, nu mă mut...
07 Mai 2009. Din cercul vostru fără de noroc Eu mă retrag, aşa cum se cuvine, Să-i fac Acelui care ştiu că vine Un mult mai rodnic şi mai vrednic loc! Nu mă-ntrebaţi de-acuma de ce plec, Nici nu mai ştiu când am venit anume, De v-am lăsat întâmplător un nume Nu-i aşteptaţi dobânda lui la CEC! Nu mi-am dorit să fiu veleitar! Nu mă-ntrebaţi ce margine mă doare, Dacă v-am scris Aici, din întâmplare, Târziul de acum e în zadar... Eu mă retrag, cât încă e devreme... Cuvintele îmi sunt tot mai puţine, Simt o povară ce nu-mi aparţine- Iertaţi-mi, dar, tăcutele poeme...
Sohodol Ploua şi-atunci pe dealurile mele, Eu mirele din Munţi şi tu mireasă Acolo în căsuţa de sub stele, Cea dintre toate, singura-Acasă! Ploua şi-atunci şi erau flori de mai, Câtă risipă sfântă de petale! Ce minunat, dumnezeiesc alai În urma noastră şerpuind a vale… Ploua şi-atunci, îţi mai aduci aminte, Răspunsul meu flămând la întrebări? Dar ploaia era caldă şi cuminte, Cu fulgere încremenite-n zări… Ploua şi tu râdeai- Copilărie! Acolo, între noi şi Dumnezeu, Era în tine-atâta Poezie- Ierusalimul sufletului meu!...
07 Mai 2009. Eu nu mi-am ascuns chipul niciodată, De când a fost Măicuţa să mă nască, De vi se pare faţa mea ciudată Nu i se potriveşte nicio mască... Acesta sunt! în carne şi în oase, În Sufletul pe care-l port acum, Simt uneori priviri prea curioase Cum se înteabă-n jurul meu pe drum: Cine eşti tu, făptură cunoscută După surâsul tău şi după nume? Nu mi-e ruşine dacă am vreo cută Pe frunte ori prin alte părţi anume... Tot ce-i al meu îl port aici sub pleoape, Alt veşmânt nu vreau cu împrumut, Trupul acesta, încă, mă încape Până o fi în altul să mă mut... Nu i se potriveşte nicio mască, De vi se pare faţa mea ciudată, De când a vrut Măicuţa să mă nască Eu nu mi-am ascuns chipul niciodată...
Eu vin Acasă, Doamne, ce cuvânt! Ce adăpost de linişte albastră, Când peste lucruri e atâta vânt Şi-atâta zbucium în fiinţa noastră. Eu vin Acasă, zările mă dor, Hotarul lor mereu e mai departe Şi simt cum mă cuprinde-un fel de Dor De Dorul Sinelui ce mă desparte...
Eu vin Acasă şi e luna Mai, E vremea nunţilor de pe coline, Mireasa mea, aşteaptă-mă, tu mai, Acolo sus, sub cetinile line...
Eu vin Acasă şi Acasă sunt, La Vidra, Lancrăm, Sohodol, oriunde Trec paşii mei desculţi pe-acest pământ Şi-acolo-n veşnicia ei m-ascunde...
Eu vin Acasă, Doamne, ce cuvânt! Eu vin Acasă şi acolo Sunt!
Mi s-a spus că sunt un prinţ, "un prinţ al tuturor şi-al nimănui", un prinţ din veci şi-n veci fără coroană...
De când mă ştiu am locuit în tiparele mele fireşti şi m-am simţit bine acolo.
De când mă ştiu am urât nedreptatea, mizeria, minciuna, linguşirea, cerşetoria...
Am crescut lângă demnitatea brazilor mei, lângă tâmplele unui Deal, mereu tras pe roată...
Cognomenul Horia vine dinspre amintirea inimii Lui, dinspre amintirea inimii fără mormânt...
Ce vină port că seamăn cu El?..
Sunt ani de când învăţam copăcel să vin în lume, în lumea aceasta plină de frumuseţiile şi invidiile ei.
Mâine- poimâne mă voi duce şi eu, asemenea plecaţilor mei şi ţărâna uitării va cădea peste umerii gândului meu...
Câteodată, în clipe de cumpănă grea, mă simt obosit, scârbit de răutatea lumii.
Atunci închid ochii, cei din afară, şi tac, tac şi ascult vremelnicia ei.
Şi uite aşa învăţ mereu să respir, cu Abecedarul aerului în mâini...