In memoriam
Ioan Nicoară
(24 Octombrie 2017)
„Nu vreau să mor,” vai ce cuvinte crude!
Le-am auzit și le aud mereu,
De moarte, știu, n-ai unde te
ascunde,
De la pământ, până la Dumnezeu...
Nici filozofii lumii, nici
poeții
Nu au clintit-o de la locul
ei,
Cât de aproape-s marginile vieții
Pentru creștini, dar și pentru
atei!
La fiecare vârsta ne-a fost dată
Și totuși anii tot mai puțini
sunt!
Se naște Omul, singur
niciodată,
Dar cât de singur pleacă în
mormânt!
Bogați, săraci, odată ne vom
duce
Și noi vom spune-atunci: „s-a isprăvit!”
„Nu vreau să mor!” Parcă îl văd pe cruce,
Pe Cel fără de vină răstignit...
Vineri, 24 Octombrie 2025
Mă cheamă
veșnicia...
Așa mi-ai spus în glumă, ce glumă nesărată!
„Mă cheamă veșnicia și trebuie să plec!”
Mă sfâșie durerea, bucată cu bucată,
Nu am crezut vreodată s-ajung să te petrec...
Ce mută e țărâna! Prietenul meu iubit,
Acolo în Cătunul cel drag de Nicorești,
Cu ochii plini de zare, cu sufletul cernit,
Precum întotdeauna eu știu că mă citești.
E toamnă și în toamnă te-a zămislit o mamă,
Care ți-a spus povestea acestui neam de moți,
Și astăzi dintre lacrimi asculți cum ea te cheamă,
Acolo unde-odată pe rând vom merge toți
Și arca ta de-o vreme desprinsă-i de edec
Și o vioară plânge, rămasă-ntre suspine:
„Mă
cheamă veșnicia și trebuie să plec!”
Rămân în urmă toate, nimic nu iau cu mine...
*
* *
Mi-e frig fără tine, prietene
drag,
„Ce mai faci, Nicule?”
Mă-ntrebi mereu,
Sufletul tău stă și-așteaptă
în prag
Judecata cea dreaptă a lui
Dumnezeu!
Pe pământ oamenii, cât ești
printre ei,
Își dau cu părerea, cea
trecătoare,
Se tânguie lumina ochilor mei
Și-atât de singur mă simt pe
cărare!
Cu murmurul sfânt în auz de
Vâlcea,
Până când Cerul o să mă cheme
În veșnicie, când o să mă
vrea,
Urc Dealul, tot mai înalt de o
vreme.
Până urc Dealul nu e târziu,
Spre-Acasa rămasă din Dor
descuiată,
Poemul cel nou, mă așteaptă
să-l scriu,
Dar nu-l voi termina de scris
niciodată...
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu