CÂNTEC DESPRE MOŢI
-fragment-
Stau casele Moţilor răzimate de Munţi
Ori Munţii se reazemă de casele lor?
TRANSILVANIE-
nume de fată frumoasă,
mireasă râvnită
de prinţi şi-mpăraţi mincinoşi,
buzele tale-nsetate
murmură-ntr-una
povestea abia povestită
a acestui pământ!
Transilvanie-
altar pârjolit de plânsul
neplâns
al strămoşilor mei,
clopot de lacrimă înfiorat
în văzul luminii,
mă-nchin ţie
sărutându-ţi pragul de Jos
şi de Sus
cu singura mea Rugăciune
pe care o ştiu pe de rost
de copchil rătăcit
prin pădurile lumii...
TRANSILVANIE-
Dorul cel mai sublim
care înseamnă-
ACASĂ-
Ţară din ţara strămoşilor mei-
libertate citită în sângele
acestui Poem.
Cel mai sublim lucru
e-acela
de-a te naşte liber
într-o Patrie liberă!
Acum două milenii începeam
a umbla copăcel
cu Doina de mână,
apoi veniră unii
să ne înveţe
jocul de-a sta în genunchi!
Miroase-a Doină iarba pe răzoare
Şi stele reci alunecă prin Râu,
Chiar de-au purtat cătuşe la picioare
Pe suflet cine să le pună frâu_!
O roată frânge liniştea pe-un Deal,
Un Deal de lacrimi, răzimat în furci,
Meleag de patimi, bunule Ardeal
Rănile tale sângeră de-atunci....
Şi codri tăi de clopote sunt plini,
C-atâtea veacuri îndurând ocară
Mi-au fost părinţii-n casa lor străini
La margine de limbă şi de Ţară!
Cine-a văzut aici întâia oară
Lumina zilei aburind pe creste
Nu va uita de-a puturea să-l doară
Această sfântă, jalnică poveste
A unui neam din care tu te tragi
Suflete-al meu, ca Râul de sub piatră,
Popor durut din cei mai trişti iobagi
Ce i-a avut Istoria vreodată!
Cei ce-au venit găsiră aici otavă
Ca semn că fierul coasei era viu,
Că n-am murit de sabie şi-otravă,
Cum să rămână un pământ pustiu_!
Avem dovezi pentru acei ce-ntreabă
Cine erau strămoşii, bunăoară,
Avem dovezi că şi-au văzut de treabă
Aici în ţara asta, fără ţară!
Că ne-având cuvinte îndeanuns
Pentru tristeţea Munţilor de-acasă,
Ei şi-au cioplit în fluiere pe-ascuns
Durerea nunţii fără de mireasă...
Era o vreme când n-avură parte
Strămoşii noştri nici de ţintirim
Şi poate nicăieri în altă parte
Fluierul lor nu sună mai sublim,
Iar moţii mei au graiul tăinuit
De mii de ani tot înduând Istorii
Când poartă viu în suflete cioplit
Chipul sfânt al Iancului şi-al Horii.
De le-a ajuns cuţitul pîn' la os
Au detunat toţi Munţii deodată
Şi-a despicat de sus şi până jos
Catapasteasma nopţii-nsângerată!
Stă mărturie Horia din Albac,
Crişan şi Cloşca, bunii lui ortaci,
Singurul drept stăpânilor pe plac
Era să-nduri povara şi să taci!
Veacuri la rând au îndurat tăcere,
Că Munţii ăştia nu-s cărunţi degeaba!
Veacuri la rând de doniţi şi ciubere
Le era plină moţilor desaga...
Ei şi-au purtat prin Patrie destinul
Cu geamătul pădurilor de paltini,
C'aici în Ţară poruncea străinul
Ce fel de legi să fie şi ce datini!
Destul purtară cumpene sub pleoapă
Pentru fântâna otrăvită-n Sat,
Din pumni străini destul băură apă
Şi niciodată nu s-au săturat...
Când lupi flămânzi urlau la ei în prag
Pândindu-le cuvintele ne-zise,
Marşul lui Iancu, Pe al noatru steag
Şi-atâtea alte zvonuri interzise...
...........................................................
Lung drumul Vienei, prea lung pentru plâns,
Purta Horia fulgere-ascunse-n desagă
Şi-o bucată de cer pentru cină şi prânz
Din Ţara lui, oropsită şi dragă.
L-a minţit Împăratul cu limbă de şarpe
Şi-a înflorit pe lance un geamăt amar
Prin Munţii de Aur, acolo departe
Unde focul din inimi mocnea sub amnar...
Mult mai târziu la Vindra-ndurerat
Aceleaşi patimi le spunea mulţimii
Iancu Avram, cel veşnic supărat
Pentru nedreapta cârmuire-a lumii;
Fluierul lui şi-acuma lăcrimează
Arzând în boarea serilor târzii
Şi toată amintirea lui e trează,
Că Moţii noştri sunt atât de vii!
Icoana lor ce limpede veghează
În fiecare casă transilvană
Şi-n Munţii noştri tot mai lăcrimează
Răşina prelingându-se pe rană...
Ei nu aveau voie să spună cuvinte,
În locul lor a vorbit lemnul şi piatra,
De la Nistru vremelnic şi până în Tatra
Oasele Moţilor albesc în morminte...
Ştiau şi credeau că Hristos a -nviat,
Când străină, departe, era Ziua de Paşte,
Binecuvântat fie-le Somnul dintâi,
Somnul din care-Adevărul renaşte!
Şi-acum când scriu cu inima aceste
Umile versuri dintr-un suflet dac
Se-aude luna hohotind pe creste
Iar Munţii în poeme se prefac!
Ei nu mai cântă doine pe furiş
În Ţara lor cea veşnic jefuită,
La Vidra, la Albac ori Cărpeniş
Sunt umbre din Lumina răstignită...
Cine sunt ei? Din veci pironiţii
Acestui pământ, niciodată pustiu,
Pe crucea de aur a Limbii Române,
Limba în care cuget şi scriu...
.............................................................
Lasă-mă, dar
lângă Tine mă lasă,
Viersul meu
până la capăt să-mi fie-
TRANSILVANIE-
nume de fată frumoasă,
nume de Cântec
şi Veşnicie!
