Îmi orbise sufletul...

Duminică, 16 Septembrie 2018

Ai plecat Duminica, mamă,

În sfânta zi de duminică-n zori,

Eram cu tine acolo, la vamă

Și-acolo mă trezesc deseori...

Mi-am amintit de cuvintele tale

Rostite în noaptea aceea sub stele

Și Aerul mi se umple de jale:

„Nicule, vai de mânuțele mele!”

Te dureau pentru prima și ultima oară,

Niciodată în viață n-ai spus că te dor,

Îmi orbise sufletul ca o vioară

Cu coardele rupte: „copilul meu, mor...”

Ne-ndemânatic nu știam ce să fac,

Îmi ridicasem ochii spre cer:

Doamne, al nostru, de-acum și din veac,

Nu ți-e milă când părinții ne pier?!

N-am primit de-atunci niciun răspuns,

Și întrebarea aceea mi se pare ciudată,

Se trezise în mine pruncul din plâns-

Și mâinile lui mă dor câteodată...

Nicolae Nicoară-Horia