Câmpeni, 20 decembrie 1850
Cuprins de o mare nelinişte
(ciudată premoniţie!), la Câmpeni, Avram Iancu îşi scrie Testamentul său
(„Ultima mea Voinţă”) :
„Unicul dor al vieţii mele
fiind să-mi văd nţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat
până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că
speranţele mele şi jertfa aduse să prefec în nimic.
Nu ştiu câte zile mai pot
avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că, viitorul este nesigur;
voiesc dară şi, hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare
şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei
academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate
drepturile naţiunii mele!”
Mă strigă Râul, Iancu încă-i
viu!
Eu nu mai am răbdare, gândul
arde,
Aşa fierbinte trebuie să-l
scriu-
Trezeşte-te din amorţire
barde!
Prin Munţii tăi de-Acasă
vântul geme,
Frunza doare-n mugurii ce
sunt,
Şi ARIEŞUL murmură de-o vreme
Un Cântec tulburat peste
pământ...
Am fost acolo şi mi-a dat de veste
La Albac, sub coasta unui
Deal,
Că în Ardeal se scrie o
poveste
Despre un călăreţ fără de
cal...
N-am înţeles atunci prea bine
spusa
Când m-a atins cu valul lui de
foc
În ceasul de la Sarmisegetusa
Se-oprise timpul dacilor în
loc...
Se-aude Arieşul cum coboară
Doinit prin versul meu din dor
în Dor,
Nicicând el nu se va muta din Ţară,
De la vărsare până la izvor...
În Dorul de la Vidra nu-i
târziu,
Cum nu-i târziu la mine în
poeme,
Mă strigă Râul: IANCU încă-i
viu
Și-așa o să rămână peste vreme!
Nicolae Nicoară-Horia
