Te plânge Amintirea...

 

 

Duminică, e zi de închinare,

Se mistuie cuvântul din Cuvânt,

Te plânge Amintirea și mă doare

Plecarea ta cu trupul în pământ.

 

Aș vrea să tac acum, să stau deoparte,

Trăiesc un timp habotnic și confuz,

Când lumea în silabe se desparte,

Doar Duhul tău să-mi fie în auz...

 

 

Cu Dorul, cel mereu, purtat în soartă,

De care-ai fost ca sabia străpuns,

Iancule, străbunul meu, mă iartă

Că n-am fost lângă tine îndeajuns!

 

Dar n-am uitat, cum suflete, să poți?

Cuvintele ce curg și-acum șuvoi

Pe Câmpul Libertății dintre Moți:

„Dumnezeu din ceruri e cu noi...”

Duminică, 13 Septembrie 2026

 

Iancule, mă iartă, scriu și eu

Cuvinte despre moartea ta antumă,

Sufletul tău e dus la Dumnezeu,

Iar trupul se coboară frânt în humă...

 

Eu nu te-am cunoscut decât în Duh

Și-n adevărul cât mi-a fost să-mi fie,

Uitat dacă te vor, plini de năduh,

Nu moare Amintirea ta, e vie!

 

Cu deznădejdea Dorului din glas

Te-au plâns și-atunci adevărații Moți,

Te plâng și-acum, puțini câți au rămas

În Țara plină, Iancule, de hoți!

 

Lacrimi curg din ochii tăi șirag,

Neîmplinit același Dor te doare,

Prin Munți tot umblă fluierul pribeag

Și Doina lui odihnă-n veci nu are...

 

Nu știm nici ziua-n care te-ai născut...

 

Ce timp potrivnic, Doamne și mișel!

Îl simt în toate ca pe-un greumânt,

Măcar acum să ne-amintim de el,

Când îi coboară trupul în pământ!

 

Da, suntem vinovați, de la-nceput

N-am fost lângă durerea lui aproape,

Nici nu știm ziua-n care s-a născut,

Când Lumina l-a strigat sub pleoape...

 

Din Testamentul scris cu-atâta jale

Nicio slovă n-o știm pe de rost,

Ce sfântă a fost jertfa vieții tale

Pentru Ardeal și pentru neamul nost’!

 

Pe suflet simt o umbră de dojană,

La Țebea când e-mpământarea ta,

Regele nostru, fără de coroană,

Iartă-ne, dacă mai poți ierta!

 

Se tulbură din ochii tăi seninul

Și plânge soarele peste Carpați,

„Geniu pustiu”, cum te-a numit Eminul,

Acum cu el, acolo, ca doi frați...

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Înmormântarea lui Avram Iancu

„…şi dacă o fi să mor, numai aici să mă îngropaţi“ (Avram Iancu)

„Marele şi nefericitul nostru Avram Iancu a răposat la 11 septembrie la trei ore dimineaţa, în Baia de Criş.

Boala mortală i s-a tras dintr-o răceală întâmplată în luna trecută, când odată mergând din Brad la Baia de Criş, a petrecut noaptea sub cerul liber.

În urma acesteia el fu transportat în ospiciu comitatens din Baia de Criş, dar apoi, vindecându-se întru-câtva, a ieşit.

Însă mai târziu iară s-a răcit şi astfel recidivând, boala a devenit nevindecabilă, şi nefericitul şi-a respirat nobilul său suflet (s.n.)– sub cerul liber.

Inteligenţa română din Baia de Criş, care a făcut atât de mult pentru alinarea suferinţelor gloriosului martir până-ce acela atrăit,– îndată ce a aflat tristul eveniment, dispune, a se transporta cadavrul la locuinţa domnilor Ion Simionaş şi Ion Vlas, unde apoi acela se aşeză pe un catafalc decorat în doliu.

Abia s-a lăţit ştirea tristă, inteligenţa şi poporul, care adorau deopotrivă pe Iancu, s-au grăbit din toate părţile a vedea încă-odată pe acest adevărat martir mare al românismului,– şi a-i depune tribut admiraţiunii lor prin o ultimă sărutare.

În poarta casei, unde zăcea cadavrul, tricolorul naţional era acoperit în doliu; şi comunele din întreg districtul au tras clopotele de trei ori pe zi, şi toate au scos la biserică flamura neagră.

Înmormântarea se începu la 13 septembrie după amiază la două ore, asistând un public imens, adunat din toate părţile districtului, mai şi din cele învecinate. În mijlocul celor veniţi se afla şi marţiala figură a eroului-protopopul Balint, coleg al răposatului, şi alţii.

La celebrarea ceremoniei funebre, sub pontificarea domnului protopop din Brad, Nicola Mihelţian, au luat parte 30 de preoţi în ornamente bisericeşti şi o mare mulţime de învăţători şi cantori.

La finalul ceremoniei, părintele protopop pontificat a rostit o cuvântare funebră; demnă de înălţimea doliului general.

Apoi cortegiul plecă. În frunte mergea un june cu flamura naţională, îmbrăcată în doliu; după acesta urmau mai mulţi prapori bisericeşti, apoi coşciugul cu carul funebru făcut anume pentru acest scop; pe lângă coşciug de ambele părţi mergeau 25 de tineri cu făclii aprinse; apoi urmau toţi preoţii, cantorii şi învăţătorii,– după aceştia două bande musicale, care pe rând,– intonau arii triste; şi în fine damele, inteligenţa şi poporul întristat.

Astfel toţi pe jos petrecură mortul până la comuna vecină, la ţebea, şi în cimitirul acesteia, aşezară cadavrul scump spre odihnă eternă, lângă”gorunul lui Horia“.

Ceremonia tristă se încheie printr-o frumoasă cuvântare funebră, rostită la mormânt de dl. avocat George Secula, – care a impovizat şi o poezie ocazională împărţită cu această ocazie între cei de faţă.

Seara mai mulţi inteligenţi se adunară la hotelul din Baia de Criş, unde apoi se purtară multe toasturi în memoria răposatului, care de multe ori zicea relativ la faptele lui din 1848: „S-a fost cam stricat aerul prin case, şi eu ca vijelia am venit să le curăţesc!“

Şi el ne-a curăţat şi inimile. Ne-a învăţat cum să ne iubim naţiunea, fără interes material, fără a aspira la funcţii, şi neavând altă dorinţă decât a o vedea fericită.

Adio, sublime apostol al românismului!

Adio neuitatul nostru martir!“

(3178)

Revista Familia, nr. 38, din 17/29 septembrie 1872