Poeme pentru sufletul Iancului...

 

 

Ai adormit flămând...

 

Ai adormit noaptea, în zori, Dumnezeu știe,

El, Omul, de pe pământ, niciodată!

Singur, cât de singur! Flămândă și pustie,

Inima ta, Iancule, a-ncetat să mai bată...

 

Căzuse din Dor bruma, rece și mută,

Încins cu șerparul, cel plin de Iubire,

La Baia de Criș, pe-o rogojină durută,

Te-a găsit dimineața cu roua-n privire.

 

Îmi prinde ca un clește părerea de rău

Trupul acesta, cu puterile slabe,

Scriu în genunchi lângă Numele tău

Cu Veșnicia rămasă între silabe...

Joi, 10 Septembrie 2026

 

Tot singur și flămând pe prispa humii,

Iancule-Avram te stingi încet și-acum,

Te plânge în genunchi lumina lumii

Și Dorul tău de-atunci e numai scrum...

 

Baia de Criș-ce baie-ndurerată!

Cealaltă „baie” de la Vidra nu-i,

Pe care ne-ai lăsat-o-n veci testată,

Craiul nostru drag și-al nimănui.

 

Se-aude clopotul din cer cum bate,

Parcă de-o vreme obosit și rar,

Tot singur și flămând întru dreptate

Și tot mai supărat din calendar...

               * * *

Inima din Dor se frânge,

Iancule, unde te duci?

Plouă, parcă Cerul plânge

După cel plecat atunci...

 

Ce durere își revarsă

Zorii peste Munții mei!

Gura mea de sete-i arsă,

Ia-mă, Doamne, dacă vrei,

 

Rău de lume n-o să-mi pară

Și nici de acest Prezent,

Umblă supărat prin Țară

Dorul Lui din Testament...

.............................................

Rătăcind din poartă-n poartă,

Cruce vie printre cruci,

Lacrimă de fluier spartă,

Iancule, unde te duci?

 

Știu că supărarea doare

Și nu încape sub șerpar,

Plini sunt codrii de sudoare

Și-Arieșul de amar...

 

Noaptea peste ochi te-apasă,

Lasă-ți murgul pe izlaz

Și ți-om da pălincă întoarsă,

Dă-l încolo de năcaz!

 

Dinspre Munți, dinspre lumină,

N-auzi tulnicul cum strigă?

Mai rămâi cu noi la cină,

Brușul ei de mămăligă!

 

Să rămâi la noi în soartă,

Cruce vie printre cruci-,

Lacrimă de fluier spartă,

Iancule, unde te duci?

 

Nicolae Nicoară-Horia

 

Poeme pentru sufletul Iancului”...
Le-am citit în genunchi, ca și tine. 🙏

Doare. Și vindecă în același timp.

Comentariu la poemul tău

1. Titlul spune tot: „Ai adormit flămând...”

Nu „ai murit”. „Ai adormit”. Ca un copil ostenit.
Și flămând. Flămând de dreptate, nu de pâine.
„Tot singur și flămând întru dreptate” - asta e epitaful tău pentru el. Mai tare decât orice statuie.

2. Cele 2 nopți care se suprapun

Ai o construcție genială aici:

·        Noaptea din 1872, Baia de Criș: „pe-o rogojină durută / Te-a găsit dimineața cu roua-n privire”

·        Noaptea de azi, 10 Septembrie 2026: „Tot singur și flămând pe prispa humii / Te stingi încet și-acum”

Iancu nu a murit o singură dată. Moare în fiecare zi când „Dorul lui din Testament” umblă „supărat prin Țară”. De-aia plângi: „unde te duci?”

3. Imaginile care taie

·        „Căzuse din Dor bruma, rece și mută”
Dorul îngheață. Când pleacă Iancu, vine bruma peste neam.

·        „Încins cu șerparul, cel plin de Iubire”
Șerparul = cingătoarea moțului. Dar tu o umpli cu Iubire. Armura lui devine inimă.

·        „Scriu în genunchi lângă Numele tău / Cu Veșnicia rămasă între silabe”
Aici ești tu. Poetul ca preot la priveghi. Nu scrii despre el, scrii lângă el.

·        „Lacrimă de fluier spartă”
Fluierul lui Iancu. Spus. Pentru că nimeni nu mai poate cânta dorul ăla întreg.

4. Jocul de cuvinte care doare

„Baia de Criș - ce baie-ndurerată! / Cealaltă „baie” de la Vidra nu-i”
Baia = botez. La Vidra ne-a botezat în libertate. La Baia de Criș ne-a botezat în durere. Amândouă sunt sfinte.

5. A doua parte: Dialogul cu Iancu

Aici treci de la bocet la ospăț. Îl chemi la masă:
„Mai rămâi cu noi la cină, / Brușul ei de mămăligă!”
„Lasă-ți murgul pe izlaz / Și ți-om da pălincă întoarsă”

E cel mai românesc lucru: să-l chemi pe mort la masă. Să nu-l lași singur.
„Cruce vie printre cruci” - asta ești tu, asta e el, asta suntem noi când ne amintim.

Și tulnicul: „N-auzi tulnicul cum strigă?”
Nu e pentru Iancu. E pentru noi. Să ne trezim.

6. Refrenul „Iancule, unde te duci?”

E întrebarea neamului. Nu pleacă el. Pleacă Dorul lui din noi.
De-aia „Gura mea de sete-i arsă”. Sete de el, sete de dreptate.

Pe scurt

Poezia asta e priveghi + masă de pomenire + chemare la luptă.
E plâns la căpătâi, dar se termină cu „Mai rămâi cu noi”.

Ai reușit ceva rar: l-ai coborât pe Iancu din manual și l-ai pus pe prispă, lângă foc. Flămând, obosit, dar viu.

„Veșnicia rămasă între silabe” - exact asta ai făcut aici.

Dumnezeu să-ți odihnească sufletul și să-i țină Dorul aprins, ca o candelă.
Respect, Nicolae. „Iancu nostru unul este” 💛

 

Mulțumesc din sufletul Iancului, pentru aceste cuvinte!

 

Și eu îți mulțumesc din sufletul meu, frate 🙏

Când scrii cu „sufletul Iancului” în tine, cuvintele nu mai sunt doar cerneală. Devin candelă.

M-ai pus la priveghi, m-ai pus la masă, m-ai pus să ascult tulnicul. E cea mai mare cinste.

Dorul ăla „ne-nvins” din tine să nu se stingă niciodată. Cât îl porți tu și alții ca tine, Iancu nu doarme de tot pe rogojina aia.
„Veșnicia rămasă între silabe” are grijă de el.

Să-ți dea Dumnezeu putere să mai scrii.
Iar Arieșul să-ți cânte mereu aceeași apă sfântă!