Știu încă frumusețea ce-i,
Urâtul, Doamne, du-l departe,
Lumina dintre ochii mei
Nu e lumină ce desparte
Ca aerul dintre doi miri,
Ca malurile unei ape,
De versul meu să nu te miri
Când îl recit așa de-aproape!
Ascultă-i sufletul cum geme
De bucurie și de dor
Și de cuvinte nu te teme,
Nu sunt cuvinte care dor!
În pacea lor să te cobori,
Ci lasă-ți grijile sub stele
De dimineață până-n zori
Și te înduminică cu ele.
Știu încă frumusețea ce-i,
Ți-o dau și ție drept arvună,
Tu uită-te în ochii mei,
Lumina lor mereu cunună...
* * *
De frumuseţea ta de ce te
miri?
Prin ea coboară Cerul peste
lume,
Nu eşti de vină tu de mă
inspiri,
Nu e de vină ea că are nume!
Cu el în braţe mi se face Dor,
Numele tău, din toate câte
sunt,
Cel mai bogat şi cel mai
dătător
De pace şi de Dragoste-n
cuvânt!
Eu ştiu că te-nfiori când mă
citeşti,
Cum se înfioară vântul de pe
liră,
Nu ştiu nici eu anume cine
eşti
Şi ochii mei de ce mi te
admiră.
Nu eşti de vină tu de mă
inspiri,
Nu cerceta aceste legi divine,
De frumuseţea ta să nu te
miri,
Nici să nu o întrebi de unde
vine...
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu