Plouă...

 

 

Şi iar mă duce versul înspre-Acasă

Precum se pleacă vara în cocori,

Plouă peste Munţi, ce ploaie deasă,

Parcă plânge cineva din nori!

 

Câmpia pârjolită de ispite

Şi-adună rodul cât a mai rămas,

Nu mă-ntreba de ce mi-s năcăjite

Pădurile şi doinele din glas...

 

Plouă peste Munţi, ce ploaie mută

La Roşia, la Vidra şi Albac,

Mi-e gândul speriat precum o ciută,

De ce să urlu şi de ce să tac?

 

Domnilor de-acum nici nu le pasă,

Tot mai degeaba e cuvântul meu

Şi iar mă duce versul înspre-Acasă,

Şi-acolo parcă plânge Dumnezeu...

                     * * *

La tine, ştiu, e secetă-n cuvinte,

Ce gândeşte ploaia despre noi?

Sfânta ei aducere aminte

Să ne pătrundă-n suflete şuvoi.

 

Deasupra vieţii plină de păcate,

Cum alergam acolo sus pe Munţi

Ca două curcubeie însetate,

Cu hohote în calea ei desculţi.

 

Ce fericiţi eram şi-atât de sânguri!

Nu ne păsa de lume şi de goi,

Afară plouă, de ce stai pe gânduri,

N-auzi cum cade vremea peste noi?

 

Nicolae Nicoară-Horia