Poetul nu se-mbracă niciodată,
El vine cu un strai de lângă Cer
Şi roua de pe umeri prea-curată
E plină totdeauna de mister.
Parc-ar muri prin el nişte câmpii
Din care pleacă ierburile-n soare,
De îi rămân amiezile târzii,
Iar ochii lui cuminecă fecioare...
Seara vorbeşte numai de păduri,
Iar noaptea tace să vorbească ele,
Pe umeri poartă Munţii cei mai suri
Şi a orbit cât s-a uitat la stele.
Poetul nu se-mbracă niciodată,
Căci goliciunea-i frumuseţea lui,
El este gol când vine şi când pleacă
Şi nu îndură straiul nimănui...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu