Trăiesc un timp cumplit al „odiseii”
În care nu am vrut să cred vreodată,
Vai, Țara mea, cum mi te vând mișeii
Strop cu strop, bucată cu bucată!
Și-așa ca niște prunci fără părinți
Trăind dintr-o continuă risipă,
Ne-ndatorăm ca și ieșiți din minți
Fără măsură-n fiecare clipă!
Stă mămăliga în ceaun să fiarbă,
Neliniștea îmi bântuie prin gând
Ca o stihie care vrea să-l soarbă,
Ne-ndatorăm, dar oare, până când?
Aceste datorii care ne-ngroapă
Tot mai mult încep să le-nțeleg,
De ele, Doamne, nimeni nu ne scapă
Istoria și neamul meu întreg!
13 Iulie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu