Imnul...

 

 

Mi-e dor de Ciprian, de „Trei culori”,

De când vă strig „Deșteaptă-te, Române,”

Ziua, noaptea, dimineața-n zori,

Românul meu nedeșteptat rămâne!

 

Badea Traian s-a pliclisit și el,

Tot numărând oștirile pierdute,

Degeaba îl cântăm cu-atâta zel,

Imnul acesta doarme pe redute.

 

Imnul cel vechi mi-a fost atât de drag,

Izbăvitor de uneltiri oculte,

Se-aud cum plâng culorile din steag

Și dacă, cine să le mai asculte?

 

Cum poți, române, să nu-l înțelegi?

Cuprind de-o bucurie „vinovată”,

„Am cântat, tată, Daciei întregi!”

Întreagă oare va mi fi vreodată?

 

Simt Aerul din jur tot mai greoi

Și soarele e-aproape lângă zare,

Se ofilește sufletul din noi,

De-atâta somn, de-atâta nepăsare!

                   * * *

E ziua ta, o zi ca toate cele,

Imnul adormit al țării mele,

Mi se-amărăște sufletul în zori,

Unde sunt ascunse „Trei culori,”

 

În care gol de peșteră adâncă,

Pe cine oare deranjează încă?

Aici sub zarea din cuvânt albastră,

Ne-au fost să fie „trinitatea” noastră!

 

O, Dacia mea sfântă și rotundă,

De tine gura lumii e flămândă

Și Roma e frumoasă, ce să zic,

Eu nu te schimb în viață pe nimic!

 

Între Carpați și dincolo de ei

Noi n-am făcut negoț cu dumnezei,

Nici nu l-am dat pe-al nostru nimănui,

Aici a fost „Grădina Maicii Lui!”

 

Eu vin și spun, „șovinul” care sunt-

Un imn e „Tatăl nostru” pe pământ...

Iartă-mi tristețea care mă cuprinde,

Dar imnul unei patrii nu se vinde!

 

Nicolae Nicoară-Horia