11
Ianuarie 2014
Nici
morții nu-i mai pasă de poezia mea,
Ea
dacă o citește se întunecă și tace,
Pe
mine să mă înjure oricând, oricine vrea,
Dar
duhul din cuvinte îi rog să-l lase-n pace.
Nu
a cerșit vreodată răbdare și nici milă
Și
nimenea nu-l știe nicicând de unde vine,
Atunci
când se pogoară pe fiecare filă
Îl
simt cum el tresaltă ca un izbuc în mine.
Nici
bucuria asta de-a scrie n-o înțeleg,
Oricum
nu-i omenească divina ei scânteie,
E
ca și când risipa din toamnă mi-o culeg
Și
tu mă rogi zadarnic să ți-o traduc, femeie!
Nici
morții nu-i mai pasă de Poezia mea,
De
la începutul firii ea e nemuritoare!
Din
leagănul prunciei și până lângă stea
Aici
mi-a fost sortită să-mi fie sărbătoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu