Joi, 14
Ianuarie 2016
„Cu
perdelele lăsate șed la masa mea de brad,”
Gândurile
de sub tâmple ca tăciunii-n sobă ard
Și
secundele flămânde se aud bătând în ceas,
Cum aș
vrea să stau cu tine-n seara asta la taifas;
De nimic
să nu ne pese, nici de „liniștea uitării,”
Nici de
Dorul tău cel singur, veșnicit la malul mării,
Să vorbim
de toate cele până cade peste noi
Din
tăriile albastre vremea cea mai de apoi...
Viața ta
nu poate nimeni pe pământ să o-nțeleagă,
Să
te-ntreb de Veronica, ce ți-a fost atât de dragă,
De
Ardealul înspre care fiind băiet cu mult curaj,
Tu veneai
spre „Roma mică”, salutând-o de la Blaj,
Despre
Apusenii unde, prietenul meu drag, eu știu
Tu te-ai
dus să stai de vorbă cu un geniu trist, pustiu,
Când
pe-un Munte sta călare, Horia cel tras pe roată,
Mi-e atât
de dor de tine, cum nu mi-a fost niciodată!
Te-au
făcut nebun păgânii, unii dintre ei șovin,
La icoana
ta cea dulce, pururea o să mă-nchin
Și în
Țara cea de glorii, cât o fi poporul meu,
Tu vei
dăinui de-a pururi între el și Dumnezeu!
.............................................................................
„Cu
perdelele lăsate șed la mama mea de brad,”
Se aud cum
peste mine stelele din ceruri cad
Și
Luceafărul străluce, rece și tot mai departe,
Câtă
nemurire oare pe-amândoi ne mai desparte?
Nicolae
Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu