Câteodată-mi vine...

Joi, 28 Decembrie 2017

„Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui;”

Mihai Eminescu, Singurătate

Câteodată-mi vine nici să nu mai scriu,

„Scriitori” pe lume și-așa sunt destui,

Câteodată parcă nici nu mai sunt viu,

Câteodată parcă sunt al nimănui...

Celui ce mă strigă nu-i răspund pe nume,

Plin de dușmănie strige cât o vrea,

Cel ce-mi dă târcoale e trimis anume,

Îmi fac semnul crucii: piei din calea mea,

Piei cum se topește ceara lângă foc!

Și-atunci mă cuprinde nepăsarea rece,

Niciodată clipa nu rămâne-n loc

Și precum ea vine, tot așa și trece...

Dragostea aceasta nu-i de nimeni dată,

Ea mi-a fost trimisă de la Dumnezeu,

Când nu voi mai scrie, de va fi vreodată,

Se vor surpa Munții împrejurul meu;

Tu alungă-mi gândul, negru și nătâng

Și ce-i bucuria tot mereu mă-nvață,

Câtedată-mi vine-n brațe să te strâng

De la miezul nopții, până dimineață.

Când se face ziuă peste noi flămânzi

Să-ți recit poemul ce ți se cuvine

Și de răutatea lumii să m-ascunzi,

Câteodată-mi vine, nu mai știu ce-mi vine...

Nicolae Nicoară-Horia