20
Decembrie 2017
L-am
auzit pe unul ajuns la fine,
Putred
de toate și de bogat:
Nu
mai am, Doamne, loc nici de mine
De
câte în viață mi-am adunat!
Mă
uit la ele cu silă, cu jale,
Ce
pricini de ură vor fi între frați?
N-am
ascultat de cuvintele Tale:
„Comori
pe pământ să nu v-adunați!”
Ziua și noaptea fără-ncetare
Nu am știut ce-i odihna deloc,
Ce-i sfânta duminică, ce-i sărbătoare,
De mine, Doamne, nu mai am loc!
N-am avut vreme de liturghie,
Ce-i rugăciunea, cum să mă-nchin?
Și omul acesta, ce stă în chirie,
Astăzi îmi pare atât de străin!
N-am loc pentru prânz, n-am loc pentru cină!
De câte ori se uita la mine flămând,
Din ființa mea toată, plină de vină,
Parcă-l
aud și pe Lazăr gemând...
E
tristă lumina în brușul de humă!
Lumina
de-afară, tot mai săracă,
Nu
mai am loc! Ce durere postumă!
Durerea
aceasta n-o să mai treacă;
Se-ntunecă
cerul, de-acum e târziu,
Aștept
asfințitul de-aici să mă cheme
Și
sufletul plânge în mine pustiu,
De
el niciodată n-am avut vreme...
Nicolae
Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu