E Vineri și e post în versul meu...

 

 

Însetat mi-e sufletul de Înviere!

„Săvârșitu-s-a!” Ce plin e-auzul meu

De strigătul acela, din durere!

Iisuse Doamne, Fiu de Dumnezeu,

 

Îmi sângeră lumina de sub pleoape,

Clipa pe suflet mă apasă grea,

Cântă cocoșul, lepădarea e-aproape,

Dă-mi putere să mă leapăd de ea...

 

Nu poate cuvântul să mă încapă,

Sulița pe cruce îți străpunge coasta

Și curge din ea sânge și apă,

Treacă-mi, Te rog și ziua aceasta!

Vineri, 10 Aprilie 2026

 

E Vineri, ziua răstignirii, știu,

Cea mai dureroasă dintre toate,

Pe lemnul crucii, rece și târziu,

Numele Lui e condamnat la moarte,

 

Cel pironit sub zările ascete,

Cel biciuit de vânturi și de ploi,

Strigă Lumina lumii că i-e sete-

Ce surd e întunericul din noi!

 

Soldații, de au fost sau nu romani

Coasta I-am străpuns-o fiecare

Și astăzi, după două mii de ani

Se-ntreabă unii, oarbă întrebare:

 

Cine-a fost El, e Fiu de Dumnezeu?

În lumea asta din cuvânt creată

De-i Vineri și e post, în versul meu,

Duminica Învierii se arată...

                 * * *

„S-a dat pe Sine!” Cum puteau altfel

Să-și bată joc nemernicii de El?

Să-L pună-n cea mai crâncenă durere,

I-au dat oțet amestecat cu fiere,

 

De-a îndurat insulta cea mai grea

Paharul pân' la capăt să și-L bea,

Cel care toată viața pe pământ

Nu a ieșit afară din cuvânt,

 

Când pe lemnul crucii, greu și mut,

L-au răstignit pe Fiul Său durut!

Și azi e vineri, cum era și-atunci

Și plânge-n mine Cerul din porunci,

 

Aud mulțimea oarbă de mânie,

„Vrem Împăratul răstignit să fie!”

Și-acum când scriu cu ochii plini de rouă

Simt cuiele din mâinile-amândouă

 

Și spinii sângerându-I din cunună,

Durerea din silabe cum m-adună

Și strig și eu cu gândul răstignit:

„Dumnezeul meu, de ce L-ai părăsit?”

                    

Răstignește-L...

 

„Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus

cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabahtani”

care se tălmăcește: „Dumnezeul Meu,

Dumnezeul Meu, de ce M'ai părăsit? ”

Ev. Marcu 15:34

„Răstignește-L! Răstignește-L!”

Ev. Ioan 19, 6

Parcă aud cum strigă toți cretinii

De două mii de ani nevindecați:

Răstignește-L și-mpletiți-i spinii

Din cununa cea pentru-mpărați!

 

Stă lumea împrejurul Lui să fiarbă

Și Cerul plânge de deasupra ei,

Mânia de atunci e-aceeași, oarbă

Și judecata fără de temei!

 

Aceeași sete sfântă îi cuprinde

Trupul plin de răni, dar și de tină,

Oțet în loc de apă i se-ntinde

Celui vinovat de nicio vină!

 

Porunca răstignirii e deșartă,

Așa a fost și-o să rămână-n veac,

„Răstignește-L!” Tată sfânt îi iartă,

N-au știut și nici nu știu ce fac...

                      

Nicolae Nicoară-Horia