Izvorul Tămăduirii...

„Dă-Mi să beau!”

Ev. Ioan 4:7

 

Poezia

E ca izbucul din stâncă!

Și apa

Ei,

Doamne,

E vindecătoare!

Fără ea lumea

E-atât de bolnavă

Și de săracă!

Niciodată

Nu știu când vine,

Când pleacă...

 

Întotdeauna am crezut în izvoare,

Acolo, între ele, am venit pe pământ,

Cuprins de-o sete mistuitoare,

Nu mă lăsa, Doamne, fără ele-n cuvânt!

 

Ascultă-mi, Te rog, rugăciunea curată,

Cu ea nu sunt singur pe cale,

De-or seca toate, din văzduh niciodată

Izvorul Tămăduirii Tale!

 

Apa cea vie să curgă din stâncă,

Din ea să-și astâmpere setea și dorul

De pe Valea Plângerii, tot mai adâncă,

Sufletul Omului, mereu călătorul.

 

Îmi stăruie-n suflet acele cuvinte,

Spuse acolo lângă fântână,

Cine nu crede-n izvoare, Părinte,

Setea prin viață să-l ducă de mână...

                     * * *

Cât de mult am iubit izvoarele!

Copil, acolo în Munți,

îmi spălam în ele

fața,

picioarele...

Toată copilăria

mi-am petrecut-o

între aceste

sfinte odoare.

Se umple sufletul meu

când scriu

de o lumină vindecătoare!

De arșița vremii

nici nu-mi mai pasă;

mă simt și acum

atât de viu

în brațele lor!

Fericit e cel ce lasă

în urma lui

un drum

și

un izvor!

 

Nicolae Nicoară-Horia