23
Ianuarie 2015
Plouă, a
plecat zăpada
speriată
sus pe creste,
din
povestea vieții mele
nici nu
știu câtă mai este,
încă tu
să ai de grijă
focul meu
să nu se stingă,
poate până
dimineață
peste noi
cu dor să ningă...
Să-ți
citesc întreg poemul,
totdeauna
cel nescris
și-așa
treci desculță noaptea
luminându-mă
în vis;
Primăvara
mea cuminte
și
devreme pe pământ,
mi-ai pus
inima pe palme-
nu-i auzi
oftatul sfânt?
Gândul
meu se înfioară
ca un lan
răscopt de grâu,
niciodată
lângă tine
nu i-am
pus vreodată frâu...
Plouă, tu
de ce te bucuri,
ce amiezi
îți trec prin minte,
de te uiți
așa la mine
ca o
flacără fierbinte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu