Mă gândesc acum la mama, cea vestită să te nască,
Dumnezeu să îi aline sufletul acolo-n rai,
Să-i aducă osanale toată ființa românească
Celei ce ți-a spus pe nume, fiul meu iubit, Mihai!
Sărut-mâna, mamă bună, ce-ai purtat la sân odorul,
Și i-ai pus dintâi pe buze roua limbii strămoșești,
Mirelui fără mireasă, veșnic logodit cu Dorul,
Cel ce-avea ca să ne fie îngerul din Ipotești...
Spune Iancu, nepoțelul, la doar patru ani acum,
Mângâindu-i cu mânuța chipul lui atât de drag:
„De ce și-a pus Eminescu o fundiță la costum,
Dacă-i Ziua lui el vine oare și la noi în prag?”
* * *
De Ziua lui ce-aș mai putea să-i spun
Din vremea vremii tot mai tulburată?
El, EMINESCU, n-a murit nebun
Și nici nu cred că a murit vreodată!
Nici fratele din Munții din Apus,
Iancu al nostru, Crăișorul sfânt,
Pe amândoi, din lumea cea de sus,
Nu-i mai încape Veacul pe pământ!
Acum s-au întâlnit de bună seamă,
Ce mult aș vrea să fiu la cina lor,
Vorbind de Patrie ca despre-o mamă
Din Unicul și cel din urmă dor!
Un Dor ce știu că nu îi lasă-n pace,
Ca focul mistuindu-se-n tăciune,
De Ziua lui, Duminică se face
Și sufletul mi-e plin de rugăciune!
Ridică-te, tu neam al meu ce cazi,
N-auzi cum bate inima-n gorun?
Cine-și iubește Patria și azi
Îi spune gura lumii că-i nebun!
Duminică, 15 Ianuarie 2023
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu