Ce greu m-apasă aerul, mi-ai spus
Și sufletul din mine-i tot mai sus,
Azi înțeleg durerea de atunci,
Urc înspre tine Muntele pe brânci,
Când o s-ajung pe culme nu mai știu,
Acolo niciodată nu-i târziu...
Mai am de scris poemul până-n zori,
Mi-e dor de vorba ta adeseori
Ce mi-o spuneai cu vocea tremurată-
„Mai stinge lampa, culcă-te odată!”
Lampa aceea tristă cu petrol
Și copchilul... „adormea” sub țol;
Dar Poezia, dacă ea te place,
Tânăr sau bătrân nu ai ce-i face,
De-atunci și astăzi o aud cum vine-,
De ce te culci? Hai, joacă-te cu mine,
Recită-mă, așa cum sunt, frumoasă,
Ce zice lumea, treaba ei, nu-mi pasă
Și-n suflet se revarsă dimineața,
Ce fericită, ce frumoasă-i viața!
.............................................
Și joaca asta mi-e atât de dragă!
Oricine poate-acum să mă-nțeleagă,
De ce cuprins de-o negrăită pace
Atunci când scriu, duminică se face...
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu