In memoriam
Ioan Nicoară
(24 Octombrie 2017)
Cade frunza pe Vâlceaua mea,
Cad frunzele, Ioane, între
noi,
Ca ele odată și eu voi cădea,
Dar frunza se întoarce
înapoi...
Prieten drag, eu nu te uit defel,
Din Arizona te-ai întors Acasă,
Culorile rămase din penel
Le-așterne toamna prin pădurea
deasă...
Atâtea „vorbe” mai aveai de
spus
Despre Raiul nostru, despre
iad,
Ce liniște-i la tine-acolo sus
Și gândurile se aud cum cad!
Mâinile tale, cât au fost în
viață
Le-au pictat pe pânză îndelung,
Căderile din întru, se învață,
La tine, sus în ceruri când ajung
Să-mi fie Poezia Vieții trează,
De dincolo de vreme să o scriu
Și-acolo, poate, mâna ta
pictează
La umbra unui nor pe care-l
știu...
Sâmbătă, 24 Octombrie 2026
„Nu vreau să mor,” vai ce cuvinte crude!
Le-am auzit și le aud mereu,
De moarte, știu, n-ai unde te
ascunde,
De la pământ, până la
Dumnezeu...
Nici filozofii lumii, nici
poeții
Nu au clintit-o de la locul
ei,
Cât de aproape-s marginile
vieții
Pentru creștini, dar și pentru
atei!
La fiecare vârsta ne-a fost
dată
Și totuși anii tot mai puțini
sunt!
Se naște Omul, singur
niciodată,
Dar cât de singur pleacă în
mormânt!
Bogați, săraci, odată ne vom duce
Și noi vom spune-atunci: „s-a
isprăvit!”
„Nu vreau să mor!” Parcă îl
văd pe cruce,
Pe Cel fără de vină
răstignit...
Așa mi-ai spus în glumă, ce
glumă nesărată!
„Mă cheamă veșnicia și trebuie
să plec!”
Mă sfâșie durerea, bucată cu
bucată,
Nu am crezut vreodată s-ajung
să te petrec...
Ce mută e țărâna! Prietenul
meu iubit,
Acolo în Cătunul cel drag de
Nicorești,
Cu ochii plini de zare, cu
sufletul cernit,
Precum întotdeauna eu știu că
mă citești.
E toamnă și în toamnă te-a
zămislit o mamă,
Care ți-a spus povestea
acestui neam de moți,
Și astăzi dintre lacrimi
asculți cum ea te cheamă,
Acolo unde-odată pe rând vom
merge toți
Și arca ta de-o vreme
desprinsă-i de edec
Și o vioară plânge,
rămasă-ntre suspine:
„Mă cheamă veșnicia și trebuie
să plec!”
Rămân în urmă toate, nimic nu
iau cu mine...
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu