„Cade frunza, frunze suntem toți,
Tatăl meu s-a coborât în humă,”
Așa mi-a fost, acolo printre Moți,
Cel dintâi poem albit de brumă...
Parcă o văd și-acum în palma mea
Frunza aceea de durere arsă,
Eram copil, adăpostit de-o stea,
Păzind cu grijă mieii de acasă...
Copil orfan de tată pe pământ!
Mi se rupsese sufletul în două,
Precum catapeteasma-n templul sfânt
Și ochii Mamei erau plini de rouă.
...................................................
Cade frunza, cum să nu te doară?
Nașterea din toamnă mi-a fost dată,
Știam că vine iar la primăvară,
Dat tata, niciodată, niciodată...
Duminică, 10 Octombrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu