Eminescu incomod...

 

Nu mă mai citești de-o vreme,

Cum citeai în alte dăți,

Stai ascunsă în poeme

Și nu vrei să mi te-arăți!

 

Nu-mi fac griji, eu am destule,

Tu poate mai multe ai,

Ia-mi-le, te rog și du-le

Până-aproape lângă rai

 

Și acolo mă așteaptă,

Mai departe nu mai poți,

Veronica mea cea dreaptă,

Până când mă mai suporți?

 

Tu în glas cu dulce jale

Îmi tot spui, „cobori în jos!”

Cătălin îți dă târcoale,

Câteodată cu folos...

 

Mi-ai jurat pe veci credință,

Și-am crezut în crezul sfânt,

Astăzi însă cu căință

Mă tot uit înspre pământ,

 

Poate mă cobor la noapte

Pân'la tine-n așternut,

Să te-aud cum printre șoapte

Îi dai ultimul sărut,

 

Să te văd cum între brațe

Pătimașă îl alinți,

El, vicleanul, să te-nalțe,

Nu-i așa că nu mă minți?

   * * *

Eminescu era un „tip incomod”

Și astăzi îi incomodează pe unii,

De-a scăpa de el nu-i niciun mod,

Cum să legi Luceafărul cu funii?

 

Zadarnic tot încearcă să-l distrugă,

Cel de sus rămâne pururi viu!

Și „criticii” pe seama lui îndrugă

„Verzi și uscate” adevăruri-ptiu!

 

Vă știu prea bine, vă cunosc tertipul,

Alt EMINESCU pe măsură nu-i,

Năpârcilor, să vă ascundeți chipul,

Nu sunteți vrednici de lumina lui!

 

Nu poate nimeni să-i stea împotrivă,

Tot aruncându-i vorbe de ocară

Și dacă Timpul nostru e-n derivă

El nu se va muta în altă țară!

 

La Botoșani, sub raza dumnezeie

În țara asta, pururi românească,

Din aceeași rodnică scânteie

Nu uită-n veci Poetul să se nască!

 

Nicolae Nicoară-Horia

Grafica: Mihai Cătrună