Flori de Dor și flori de mină...

 

 

Nu pot să urlu, cât pot să scriu,

Toate mă dor de o vreme încoace,

De o vreme încolo nici nu mai știu,

Nu mai am liniște-n gânduri, nici pace!

 

Nu sunt destule cele zece porunci?

Țara mea-i plină azi de iobagi,

Ninge acum, ca în anii de-atunci,

Când eram copil, în Munții mei dragi...

 

Să ningă cu fulgii cât vulturii-n zbor,

Zăpada să crească până la stele,

Din lutul acesta, toate mă dor,

Acoperă-mi, Doamne, tristețile mele!

 

Calea spre Tine doar să-mi rămână

Și Adevărul pe care îl scriu!

Din iarna aceasta ia-mă de mână,

Să nu mi stingă focul cel viu...

Sâmbătă, 10 Ianuarie 2026

 

Flori de Dor și flori de mină,

Inima din piept suspină

Și în ea tristețea bate-

Flori din mine încuiate...

 

Țară de-adevăr și piatră,

Se-aud vâlvele cum latră,

Ochii din departe plâng

Și acolo în adânc

 

Întrebarea-i ca absintul,

Unde-i aurul și-argintul?

Flori de mină, flori de Dor

Și cuvintele mă dor!

 

Flori de mină preafrumoase,

Mi-a intrat durerea-n oase,

Aibă cine să o-nvețe,

Nu mă dor de bătrânețe...

 

Țară plină de ispite,

Flori din mine părăsite,

Cine le-a-ncuiat, române,

Aibă-le în loc de pâine!

 

Eu despre Țara Iancului când scriu...

 

Nicicând nu plec la drum fără merinde,

Eu despre Țara Iancului când spun

Hotarele abia mă pot cuprinde

De la Albac, la Țebea sub gorun,

 

Pe Arieș, pe Crișuri, Someș, Mureș,

Din tulnice, din fluierele toate

Curg dorurile-n mine ca un iureș

Cu toți prefecții lor în libertate!

 

Prin Țara asta când îmi port aleanu'

Să mi-l astâmpăr nu mai pot deloc,

Mi-s martori Iancu, Balint și Buteanu

Cu ceilalți doisprezece la un loc.

 

Moți, mocani, crișeni, tot neamul viu

De pe pământ și celor duși departe

Eu despre Țara Iancului când scriu

Poemul meu la toți egal se împarte.

 

Drumeț dacă ți-e sete poți să bei

Din doinele de-o seamă cu vecia,

Ce plin de lacrimi e conturul ei,

Precum e-al țării-mame, România!

 

Nicolae Nicoară-Horia