Armele...

 

 

Se-aude azi cum glăsuiește

Blestemul din părinți în plozi:

El, Nero, n-a murit, trăiește

În lumea plină de...nerozi!

„Numărătoarea” nu-i un joc,

Până la trei îngust e vadul,

Ce drag i-a fost cuvântul „foc!”

Să ardă mistuit ca iadul...

28 Martie 2026

 

Oricâtă mi-a fost viața de soldată

Cu tine în tranșee, Poezie,

N-am înțeles războiul niciodată,

Nici măcar în joaca din pruncie!

 

M-am întrebat mereu, de unde vine,

Gândul acesta ce nu-l pot ierta,

Cum să ucizi pe cel de lângă tine,

Pe cel ce merge înaintea ta?

 

Pe omul plin de gloanțe nu-l suport,

Precum n-am suportat nicicând minciuna,

Cum să stai pe locul unui mort

Când Viața pe pământ e numai una?

 

Tot mai aproape-i de cuvânt ivărul,

Și întrebarea fără de răspuns,

Ah, banul, blestematul! Adevărul

Stă-n buncărul Poemului ascuns...

                    * * *

Am urât armele, le urăsc și acum,

Citeam „Moartea căprioarei” plângând,

Pușca aceea cu mirosul de fum

Îmi stăruie ca un ghimpe în gând...

 

Cuvântul „arme” pe suflet m-apasă,

Nu m-am jucat niciodată cu ele,

În toată Copilăria mea de Acasă

Altele erau jucăriile mele,

 

Cu păsări, cu stele, acolo la țară

Îmi cioplea tata din lemn piramide

În care m-ascundeam de urâtul de-afară,

O armă, oricare, întotdeauna ucide!

 

Trăiesc o vreme tot mai în derivă

Și Cerul parcă s-a schimbat la față,

Am urât armele și moartea deopotrivă,

Ce sfântă e Dragostea mea pentru viață!

 

Nicolae Nicoară-Horia