Ce bucurie sfântă mă învie
Tăierile de rod de pe pământ!
Vă scriu acum din Viţa cea de
vie,
În adevărul ei în care sunt...
Mi-atât de dragă precum o
copilă
Şi râde primăvara după nor,
„Taie-mă, te rog şi fără milă,
Ochii mei nu vezi cum plâng de
dor?”
De fiecare dată bag de seamă
Când scriu mi se întâmplă o
minune,
Vinul vechi se tulbură în
cramă
Tot murmurând un fel de
rugăciune...
Versul meu se-aude hohotind
Şi trece-n zbor mirată o
albină-
Vai cum aş vrea în amorţire
fiind
Să mă înţepe, Doamne, cu
lumină!
Nu-i așa că mugurii te dor...
N-a plecat din toamnă nicio
frunză,
Toate sunt la locurile lor,
Primăvara tremură sub bluză,
Nu-i așa că mugurii te dor?
Peste tot acum e-atâta sevă
Și viața gâlgâie sub coajă,
Frumoasa mea, neprețuită Evă,
Mi se umple sufletul de vrajă
Când te strâng nelămurit la
sân
Ca izvorul hohotind din
stâncă,
Cine-a spus că ochiul meu
bătrân
Nu mai știe să iubească, încă?
Ce bucurie sinceră mă-ndeamnă
Să ies în lume să să strig
flămând-
Nicio frunză n-a plecat din
toamnă,
N-a plecat din viață niciun
gând...
Focul viu mocnește-acum în
spuză,
Și o spun în văzul tuturor,
Primăvara tremură sub bluză,
Nu-i așa că mugurii te dor?
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu