„Ura este nebunia inimii.”
George Byron
Neamul meu, nevindecat de
boală,
Așa îmi ești și-așa ai fost aici,
Mereu între ciocan și nicovală,
E vremea, dar, din Somn să te
ridici!
Să te trezești, vai, cine nu
te lasă?
Doar sufletul din tine-a mai
rămas!
Jugul greu peste grumaz
te-apasă,
Același jug străin la care-ai
tras...
Oricâtă ură jinduie-împrejur,
Eu în aceeași Dragoste rămân,
Sub cerul vremii, „împietrit
și sur,”
Vai, „turmă mică”, cine ți-e
stăpân?
Joi, 12 Martie 2026
Din pântecul mamei, până-n
strămoși,
Ziua și noaptea, deopotrivă,
Peste tot numai oameni
nervoși,
La toate sunt mereu împotrivă!
Cuvântul, tăcerea îi
deranjează
Și acum când scriu, fâș, fâș,
Cu mintea dinspre invidie
trează
Unii se uită la mine chiorâș.
Ei se cred întotdeauna totemul
La care să te închini în
viață,
Alții așteaptă să-mi termin
poemul
Lângă cafeaua de dimineață...
Peste tot numai oameni nervoși
Lumea aceasta e plină de
toane,
Până și sfinții lor cuvioși
Nu mai au liniște nici în
icoane!
* * *
Și poeții se urăsc între ei,
Pictorii și muzicienii, la
fel,
Ferește-te de hoți și de
mișei,
De omul eretic depărtează-te
de el!
Pline de-adevăr sunt aceste
cuvinte
Rostite devreme, acolo în
crâng,
Mereu de ele îmi aduc aminte
Și-n brațele-amintirilor le
strâng...
Ura aceasta, am văzut-o și eu,
E ca un vierme în măr și socot
De ea m-a ferit Dumnezeu
Și în viață mă apăr cât pot!
M-am bucurat de cel care
scrie,
Ori pune culoare pe pânzele
lui,
Mâna de-a pururi slăvită să-i
fie
Și celui ce sculptează în aer
statui!
Și totuși mă doare adevărul
grăit
Din lumea aceasta plină de
ură,
Între cel ce lovește și cel
lovit,
Între Cain și Abel din sfânta
Scriptură...
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu