-Cântec răzvrătit-
Munţii noştri aur poartă
Şi-au purtat din veac în veac,
Ne-a fost dat s-avem o soartă,
Soarta unui neam sărac!
Palmele acestea două,
Tălpile crăpate sunt,
De sudoare, nu de rouă
Avem Casă pe pământ!
Când străini veneau de-a valma
Pe-Arieş în sus şi-n jos
Am răbdat mereu sudalma
Şi ocara pân’ la os.
Dar de-aici, din Ţara asta
De-Adevăr şi de dreptate,
Nu ne-am părăsit nevasta
Şi pruncuţii pân’ la moarte!
Piatra, lemnul. Râul, para,
Ne ştiu Dorul pe de rost,
De cu zori şi până seara
Cine suntem, cine-am fost.
Doamne, ce sublimă-i Clipa
Psalmului în care tac!
Mi-a fost dat să-ndur risipa
Ăstui cântec fără leac.
Obosit printre cuvinte
Gândul tace şi ascultă-
Aur poartă Munţii noştri,
Aur şi durere multă...
* * *
Vuieşte în mine-o pădure de
brazi,
Prin Munţii Apusului tulnică
dorul,
Cine mai scrie de Patrie azi,
Cine mai strânge la piept
tricolorul?
Cine cu ochii în lacrimi
’l-ascultă
Când bate-orologiul din Imnul
solemn?
Vremea de-o vreme e tot mai
ocultă,
Limba din clopot e tot mai de
lemn…
Doamne, cât de mult
rătăcitu-ne-am!
Versuri cu rimă nu se mai
publică,
Iubire de ţară, Preciste,
neam,
Horia, Iancu, fluier,
Republică…
Cuvintele-acestea ne sunt
perimate,
Uitaţi-vă, fraţilor, la alte
popoare-
Mă doare sufletul, nu se mai
poate,
Ele ard- lumânări pe altare!
Vuieşte prin mine o pădure de
tei,
În zările lumii să tulnice
Dorul-
Credinţa şi Limba strămoşilor
mei
Nu vor pieri şi în veci
Tricolorul!
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu