Ochii Poeziei...

 

 

De tine, Poeziua mea, mă leg,

Cum se lega Ulise de catarg,

Pe multe-n viață nu le înțeleg

Și gândurile în bucăți se sparg...

 

Sunt om și eu, din ființa mea plăpândă

Poate-i prea devreme, prea târziu,

Sirenele din jur tot stau la pândă,

Ce fericit mă simt atunci când scriu!

Tu niciodată nu m-ademenești,

Laudată-ți fie pururi Clipa

Când mă cuprinzi, ce fericită ești

Și cât de sfântă-i dintre noi risipa!

Vineri, 13 Martie 2026

 

Te-am văzut azi-noapte și ce vis curat!

Se umpluse cerul nopții de lumină,

Te-am văzut azi-noapte cu adevărat,

Pentru toate, oare, ochii sunt de vină?

 

Dinspre dimineață, îmi aduc aminte,

Mă uitam cu sete în fântâna lor,

Ce vedeam acolo, nu mai am cuvinte,

Cum să strângi în brațe umbra unui dor?

 

Le simțeam văpaia plină de mister,

Se topea zăpada până sus pe creste,

Ochilor tăi, scumpii, doar atât le cer,

Nesfârșită-mi fie sfânta lor poveste...

 

Elegie mereu repetată...

 

Da, e-adevărat şi nu se cade

Eu să dorm, femeie cumsecade

Şi tu, însingurată când te chem

Să-mi numeri versurile din Poem,

 

Metaforele să le strângi la sân,

Precum pe dealul cu miros de fân

Trezeşte-mă din ochii tăi, cuminţii,

În care Dumnezeu şi-a uitat sfinţii,

 

Cu tot ce ai, neliniştită Ană,

Să mă iubeşti atunci fără prihană

Şi-acolo să rămâi spre mântuire,

În ruga mea sub cer de mânăstire...

 

Pe suflet simt sărutul tău fierbinte-

Se face oare ziuă în cuvinte?

Ce linişte-i şi nu mai dorm demult,

Aş vrea până la capăt să te-ascult

 

Şi tu o veşnicie să îmi spui:

„Mă arde gândul şi tăcerea lui,

Cât încă suferinţa nu-i târzie

Zideşte-mă în versul tău de vie.”

 

Nicolae Nicoară-Horia

Pictura: Ken Hamilton