(4 Noiembrie 1969)
„Atunci când ai plecat de pe pământ,
Era noiembrie, copilărie, scrum,
Tată al meu, mă iartă dacă sunt
Mai bătrân ca dumneata de-acum!”
Noiembrie, gândul mă poartă
Ca un copil pe-aceeași cărăruie,
Până la tine, Acasă, la poartă,
Dar cine, Mamă, să o descuie?
Tata e dus și el prea departe,
Fratele Ioan la fântână e mut
Nici moartea de ei nu mă desparte,
În ea niciodată nu am crezut!
Frigul afară mușcă flămând
Din cireșul bătrân, rămas amintire
Și vântul parcă se-aude plângând
Acolo pe Dealul plin de iubire...
Nu-i nimeni copchilul să-l înțeleagă
Și Veșnicia doare-ntre noi,
Când o să vină ziua lui dragă,
Spre dimineață, tot într-o joi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu