Niciun balsam în lume ca Poezia nu-i! Când e mâhnit poetul şi veşnicia-l doare, Ştergându-i de pe frunte broboana de sudoare Ea stă mereu de veghe la supărarea lui...
Eu am văzut cu ochii minunea asta vie Şi am simţit cu duhul acest cuvânt divin, Aşa cum simte pâinea când e muiată-n vin, Ori clopotul ce bate înalt a liturghie...
Atunci când ea mă strigă îndrăgostit pe nume, Ca să îi pot răspunde, doar linişte vă cer Şi mă-nfioară gândul de jos şi până-n Cer, Iar trupul mi se umple de bucurii antume...
Nimic mai sfânt în lume ca Poezia nu-i! Când e bolnav poetul e lacrimă şi doare, Ştergându-i de pe suflet povara de sudoare Ea stă mereu alături de suferinţa lui...
Copilul meu ascultă ce spun şi ia aminte Până-i lumină încă şi umbra ei devreme Din dar cu drag îţi dărui tot jarul din cuvinte, Oriunde-ar fi norocul în viaţă să te cheme
Să nu îţi pleci urechea la răutatea lumii Şi nu lua în seamă ademenirea ei, Să nu crezi niciodată în puritatea spumii, Acolo se adună şi genii şi mişei...
E-adevărat, cât omul trăieşte tot învaţă, Uitarea te pândeşte mereu la cotitură, Cel care-ţi dă bineţe cu zâmbetul pe faţă De multe ori acela în sinea lui te-njură...
Discerne întru toate şi ai mereu răbdare Oricum ar fi dictonul-nu tot ce vrei şi poţi! La farmecul sirenei nu te-arunca în Mare, Învaţă prima dată în ape mici să-înnoţi...
E arămită frunza din vârsta mea de-acum, Iar toamna îmi adună tăcerile-n hambare, Căruţele cu mere se-aud venind pe drum Din Munţii mei prin care mă susură izvoare...
Pe Deal, căsuţa noastră şi-n jur otavă crudă, Din linişte pasc mieii cu ochii lor duruţi, Uitate-n Rugăciune icoanele asudă Şi te aşteaptă Mamă cu dor să le săruţi...
Noiembrie e-aproape, ca spiţele de-obadă, Să mă mai naşti odată eu ştiu că nu mai poţi, Un Arieş de stele mă duce în baladă, Vreau nunta mea să-mi fie acolo printre Moţi... ...........................................................................
E arămită frunza şi stă de-acum să pice, Iar toamna îmi adună poemele-n hambare, Niciunul dintre ele n-aş vrea să mi se strice- La vremea lor din toate să guste fiecare...
Cu botniţe flămânde ei culegeau duruţi Strugurii din via lor, cea plânsă, Adu-i Acasă, Doamne, pe Moţii mei din Munţi, Iobagi fără de număr în ţara lor supusă...
Măcar odată-n viaţă cu ei să mă îmbăt De zarea libertăţii prelinsă în cuvânt Şi vinul meu, cel tânăr, să-l bem din cupe tăt, Să tremure toţi domnii din lume ce mai sunt!
Eu ştiu că-i amăgire, eu ştiu că n-or să vină, Din gândurile mele iertare-acum le cer Când scriu aceste versuri la mine în grădină Cu mâinile murdare, amirosind a Cer...
Pe unde-or fi, sărmanii, acum Te rog fierbinte Zăvor să nu mai tacă pe gura lor amară, Sunt la cules de vie şi Tu mă vezi Părinte, Această aşteptare o fă nu mă doară...
Mi s-a spus că sunt un prinţ, "un prinţ al tuturor şi-al nimănui", un prinţ din veci şi-n veci fără coroană...
De când mă ştiu am locuit în tiparele mele fireşti şi m-am simţit bine acolo.
De când mă ştiu am urât nedreptatea, mizeria, minciuna, linguşirea, cerşetoria...
Am crescut lângă demnitatea brazilor mei, lângă tâmplele unui Deal, mereu tras pe roată...
Cognomenul Horia vine dinspre amintirea inimii Lui, dinspre amintirea inimii fără mormânt...
Ce vină port că seamăn cu El?..
Sunt ani de când învăţam copăcel să vin în lume, în lumea aceasta plină de frumuseţiile şi invidiile ei.
Mâine- poimâne mă voi duce şi eu, asemenea plecaţilor mei şi ţărâna uitării va cădea peste umerii gândului meu...
Câteodată, în clipe de cumpănă grea, mă simt obosit, scârbit de răutatea lumii.
Atunci închid ochii, cei din afară, şi tac, tac şi ascult vremelnicia ei.
Şi uite aşa învăţ mereu să respir, cu Abecedarul aerului în mâini...
