sâmbătă, mai 17, 2008


POEME DE DUMINICĂ



Motto:"Există oameni, care prin frumuseţea lor interioară

aduc lumină şi caldură în viaţa celorlalţi".


Vis II...


Se făcea că nu mai ştiam

să respir.

Uitasem

dintr-o dată

jocul acesta sublim.

Prea devreme

unii

au şi început

să se bucure

de lipsa mea

de

memorie.

Hohotele lor

sălbatice

de râs

m-au trezit

din somn,

aducându-mi aminte...


Si vine noaptea...



Si vine noaptea, vine ca un fur,

Amiezile îmi sunt tot mai puţine

Şi-i tot mai multă linişte in jur-

Nu mă-ntreba de unde şi de cine...


Străin îmi pare Ochiul care plânge

Prin gândul meu de-a pururea flămând,

Nici Umbra mea nu o mai pot ajunge,

S-a-ndepărtat de mine murmurând...


Şi vine noaptea şi-i atâta ceaţă

n ochii tăi, în ochii lumii iar-,

Ce-i dincolo de ea, e Dimineaţă,

Ori este cea din urmă-n Calendar?...



Lectură...

Duminica,12 febr.2006


Nu mă-ntrebati de ce din versul meu

Vocalele sunt, toate, supărate-,

Primiţi-mă cum sunt şi sunt mereu,

Iertarea să vă fie semn de carte


Din ochii voştri obositi de har

Când vor citi Lumina din cuvinte-

Şi-ntre coperţi închideţi-mă, dar,

Cu pleoapele aducerii aminte...


Trece Timpul...


Trece Timpul

pe stradă

desculţ,

cu

un

copil

de mână...

Vântul

se-ncurcă

prin bărbile

lor...


Trupul meu...



Trupul meu despre suflet

numai

de bine

vorbeste.

Invers-

nu

stiu!

DATE PERSONALE

NICOLAE NICOARĂ-HORIA

Date personale





Născut la 22. XI. 1951, în localitatea Sohodol, satul Nicoreşti, judeţul Alba, poet.

Tata– Nicoară Alexandru, muncitor forestier.

Mama– Nicoară Maria-Elena, născută Goia, casnică, ţesătoare.

Şcoala primară în localitatea Sohodol, ( 1958-1966);

Şcoala profesională, Barza-Brad, jud. Hunedoara, (1967-1970);

Liceul real, seral, Baia de Arieş, jud. Alba, (1970-1974).

Activitatea profesională:

electrician la Intreprinderea Minieră Baia de Arieş, jud. Alba, (1970-1982). Aici pun bazele înfiinţării, pentru prima oară în localitatea moţească, a unui cenaclu literar, „Ion Agârbiceanu”;

elctrician la Intreprinderea de industrializare a sfeclei de zahăr din Arad, din anul 1982-1990);

director de cămin cultural în localitatea Şagu, jud Arad, (1990– 1992);

viceprimar şi primar în aceeaşi localitate de domiciliu, (1992-1996);

referent cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Jud. Arad-Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional, (1996-2004);

bibliotecar metodist la Biblioteca Judeţeană „A. D. Xenopol”Arad, din anul 2004.

Până în anul 1989 am folosit, uneori, pseudonimul Silvania– Ardeleanu.

În anul 1979 m-am căsătorit cu fiica învăţătorului Nestor din loc. Şagu, având împreună trei copii.

Debutul literar, în ziarul „Unirea“ din Alba Iulia, în anul 1967.

Debut editorial, în volumul colectiv, „Cântec pentru zorii de zi“,Editura Albatros, Bucureşti, 1987 (Caietul debutanţilor, 1983-1985, în urma câştigării concursului de debut), Editura Albatros, Bucureşti, 1987

Am colaborat la publicaţiile: „Orizont“, Transilvania“, „Familia“, „Telegraful Român“ „Tribuna“, „Săptămâna“, „Arca“, „Foaia românească“ (Giula-Ungaria), „Renaşterea“ şi „Agero“ (Germania), „Jurnal“ (Canada), „Tibiscus”(Uzdin-Serbia), „Lumina“ (Novi Sad), „Limba română“, (Rep. Moldova), „Mioriţa noastră“, (New York), „Orizont creştin“, (Illinois-Chicago), „Eminescu“, „Vrerea“, (Timişoara) „Provincia Corvina“, (Hunedoara), „Buletin de Arad“, „Aradul Cultural“, „Curierul Aradului“, „Observator arădean“, „Viaţa de pretutindeni“, (Arad), „Familia“, (Petrovasâla-Iugoslavia), ş.a.

Premii obţinute: 1974, „Nicolae Labiş“, Suceava; 1977, „Nicolae Bălcescu“, Râmnicul Vâlcea; 1997, „Panait Cerna“, Tulcea; 1981, „Gheorghe Şincai“, Bucureşti; 1983, „Lucian Blaga“, Sebeş-Alba; 1995, „Aron Cotruş“, Arad; 1997, Premiul I la Festivalul Internaţional de Poezie „Drumuri de spice“, Uzdin-Iugoslavia, pentru volumul „Cuvântul nu stă

la vamă”; 2000, „Avram Iancu– permanenţa unei biografii istorice“, Alba Iulia, s.a.

Volume publicate:

l „Cântec pentru zorii de zi“, Editura Albatros, Bucureşti, 1983 volum colectiv; „Desculţ prin Transilvania“, Editura Euroland, Suceava, 1995; „Cuvântul nu stă la vamă“, Editura Tibiscus, Uzdin-Iugoslavia, 1998; „Acasă“, Editura Macarie, Târgovişte, 1999; „Singur în faţa cerului“, („Sam pred nebom“, volum de versuri bilingv româno-sârb), Editura Tibiscus, Uzdin-Iugoslavia; „Sfântă Duminică a învierii“, Editura Viaţa arădeană, Arad, 2001 ; „Din umbra flăcării“, Editura Macarie, Târgovişte, 2001; „Desculţ prin Transilvania“, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Euroland, Suceava, 2002, „Intre leagăn şi stea“, volum pregătit pentru tipar.

Referinţe critice

Florin Bănescu: „Muşchetarii Câmpiei de Vest“, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2000, p. 204-209, („Pâinea e Cuvânt, lumina la fel, ura şi întunericul cuvinte sunt… Sunt cuvinte care vindecă şi cuvinte care ucid, iar pentru un poet nevoia de-a rosti cuvinte este asemenea nevoii de-a respira!“); „Oglinzi paralele“, nr. 4/1998, p. 298-299; „Orizont“, Timişoara, („Poezia lui Nicolae Nicoară este o ardere curată şi puternică… Poet care peregrinează desculţ prin Transilvania, provincie ro-mânească având numele des-pletit ca o mireasmă/ sălbatică/ rămasă aici/ de la facerea lumii,/ dintâi, poet care vede în Iancu, Horia, Cloşca, fiinţe tutelare, poet, în sfârşit, care-şi cinsteşte părinţii-şi– printr-un poem cu limpeziri de cleştar, ei lăsându-i moştenire cuvântul, dulcea lui povară „); • Florica Puia Rebreanu, din corespondenţă, în manuscris, („Ochii mei au picurat lacrimi citind N-am să-ţi vorbesc. Cât i-ar fi plăcut Părintelui meu, să le asculte, să mângâie aceste mărgăritare!…“ În – Ion Rotaru, în manuscris (… „el cuvântă genuin, firesc, cum cântă pasărea, nu este un profesionist, un industriaş, face parte din familia de spirite asemănătoare, păstrând proporţiile care se impun, lui Goethe şi Eminescu, lui Coşbuc, lui Goga, şi Lucian Blaga…“); – Corneliu Florea, „Jurnal liber“, primăvara– vara, Canada, 1996, – („Câteodată mă întrebam Cine va veni după OCTAVIAN GOGA, şi ARON COTRUŞ, fiindcă ARDEALUL fără POEŢI PENTRU ARDELENI este precum copiii fără de părinţi şi lumea fără adevăr. Şi a venit, pe măsura înaintaşilor săi Nicolae Nicoară-Horia, desculţ prin Transilvania…); – Mircea Vaida, din manuscris, 02.02. 1988, („mereu pământul Munţilor Apuseni trimite lumii sclipiri din inepuizabilele sale versuri de aur…“); Elisabeta Chişa, „Fascinaţia comunicării“, Editura Gutenberg, Arad, 2002, p. 264-265, (…el se ridică în înălţimi precum curcubeul deasupra fantânii / sorbind cu nesaţ/ nebănuita-i Lumină…) – Petre Bucşa, „Mesagerul Transilvan“, Cluj-Napoca, nr. 1421/ 29.02. 1996; Iulian Negrilă, „Şcoala vremii,“ An. LXX, Serie nouă, An.I. Nr. 3, p. 29; Petru M: Haş, „Adevărul de Arad“, Nr. 67/01 aug. 2000; Dumitru Mălin, „West magazin“, An. III, Nr. 82 / 23-29.01. 1996, p. 8 n Gligor Haşa,Arhipelag, Nr. 3-4/2001, p. 105-106; Geo Moţul, „Unirea“, An. VIII, Nr. 1700, p. 4; Vasile Barbu, „Tibiscus“, Nr. 2 (109), febr. 2000; Eugen Evu,”Provincia Corvina“, Nr. 16/ dec. 2000, p. 12-13; Adrian Palcu, Observator arădean“, An. III, Nr. 22 (56)/ 1-7 mai 2001; – Mircea Stepan, „Arca“, Nr. 1-2-3 (106, 107,108) / 1999, p. 190-191; Melania Cuc, Revista „Agero“, aug., sept. 2006; Sabin Bodea, „Viaţa arădeană“, Arad, dec. 2001


OMUL SINGUR...



OMUL SINGUR...


S-au dus veri

Şi s-au dus toamne,

Primăveri,

Nu le mai

Ştiu...

Singur sunt cu mine,

Doamne

Şi mai singur

O

Fiu?...

Toate-averile adunate

Pulbere şi praf

Rămân-

Cine eşti,

Singurătate,

Cine-i totului Stăpân?

Ninge-acum

Şi cresc nămeţii-

Dinspre ieri

Şi înspre mâine,

Până-n marginile

Vieţii

Nu mai este

Nici un drum,

Nu mai este

Nici o

Cale-

Dar în urma

Dumitale,

Omule, cel drept

Şi bun?...



vineri, mai 16, 2008

GHEORGHE POPA DE TEIUŞ

GHEORGHE POPA DE TEIUŞ

(1824-1867)

Nicolae Nicoară- Horia


Puţini sunt cei care îşi mai aduc aminte de el, de marele „bărbat al neamului”- cum îi spuneau pe drept cuvânt contemporanii-, de cel dintâi comite suprem român (prefect) al Aradului de la 1864 -

GHEORGHE POPA DE TEIUŞ.

Arădenii de azi abia îi mai desluşesc chipul de dincolo de negurile lungi şi încâlcite ale istoriei oraşului lor. Ca toţi bărbaţii vestiţi ai locului, scoborâtori în Câmpia Aradului din Desseştii Maramureşului, din Apuseni, de la Brad, de peste tot spaţiul românesc, şi rădăcinile sale se trag dinspre aceleaşi locuri binecuvântate ale Nordului de Ţară Românească.

De origine familia Popa vine în Podgoria Aradului din comuna Diod, de lângă Teiuş-Alba Inferioară de atunci, în jurul anului 1777.

Prin actul oficial „Deliberatum”, scris în limba latină şi datat 28 iunie 1777, Aiud (Nagy Enyed), se certifică faptul că familia Popa a locuit în Diod (azi localitatea Stremţ) în anul 1665, dar în urma foametei de atunci şi a altor împrejurări a fost nevoită să se mute în podgoria Aradului, la Galşa.

Părinţii săi erau ţărani cu oarecare stare materială. Mama sa, Elena Châlb, din Mâsca, tatăl său, Ioan Popa, din Galşa, care îşi pierde viaţa în urma evenimentelor din toamna anului 1849, fiind împuşcat, pentru vina de a fi tras în dungă clopotele bisericii, clopotele bisericii la care slujea ca epitrop, anunţând sătenilor săi şi celor din împrejurimi, primejdia ce se apropia...

Martorii acestor evenimente îngrozitoare povestesc: ”Sosind Kosutiştii

l-au prins, l’or legat şi în mijlocul comunei lângă ograda mare alui br. Bohuş, după 24 de ciasuri, legându-l la ochi, l-au împuşcat”...

Aici, în localitatea de lângă Şiria lui Slavici de mai târziu, se naşte la 6 februarie 1824 „băiatul genial”- cum îl numea învăţătorul de la şcoala primară din sat.

După treminarea ei urmează cursurile de şase clase ale liceului din Arad (1836-1842), absolvindu-le ca elev eminent. Studiază, timp de patru ani, la Academia de drepturi din Oradea-Mare, unde a lucrat ca practicant în cancelaria mecenatului Emanuel Gojdu. La vârsta de 22 de ani, în 1846, era deja avocat în Arad, devenind în foarte scurt timp cunoscut şi apreciat de contemporanii săi, atât în rândul intelectualilor vremii cât şi a poporului de rând. Un an mai târziu tânărul avocat se căsătoreşte cu Alexandra, fiica unui mare propietar din Arad, Alexiu Popovici, fiindu-i naş renumitul avocat şi om politic din Arad, Ioan Popovici Desseanu.

El, Gheorghe Popa, avea o fire blândă şi ducea o viaţă retrasă, nu râvnea deloc după măriri şi renume, avea însă o inimă mare, suflet nobil, care îl punea mai presus de cei ce îl înconjurau... Pacea şi înţelegerea o căuta întotdeauna”. (Revista Familia, nr. 32/1866).

Este angajat de către episcopul Aradului, Gherasim Raţ, ca notar consistorial şi secretar la Episcopia Aradului, fără să pretindă un onorar anume.

În luna august 1849 i se oferă postul de pretor la Şimand, de unde în 30 iunie 1852, la 28 de ani, este transferat la Cintei (lângă Chişineu-Criş), ca primpretor.

După doi ani de muncă îl întâlnim ca primpretor- judecător la Ineu, unde pune bazele spitalului din localitate pentru ocrotirea celor bolnavi, „pentru aceia cari nu aveau putinţa de a merge la spitalul judeţean din Arad.

Pentru felul în care „mâna de fier a lui Gh. Popa ştia să înfrunte pe cei certaţi cu legea şi ordinea”(s.n.), în primăvara anului 1854, împăratul Francisc Iosif îl decorează cu crucea de aur cu coroană.

De la Ineu, pe acelaşi post îl găsim în Salonta (Bihor). Şi aici a căutat să întroneze ordinea, „ să stârpească corupţia, mituirea, aceste burueni veninoase de cari se vede că sufere societatea rămasă în urma războaielor”( s.n.).

În anul 1959 Gheorghe Popa de Teiuş este referent la Tribunalul din Oradea-Mare, iar din anul 1861 la Tribunalul din Arad, înfiinţat la insistenţele sale. În ziua de 5/17 septembrie 1861 la Arad se întrunesc reprezentanţii de frunte ai românilor din eparhia Aradului, printre care îl regăsim şi pe Gh. Popa de Teiuş, care hotărăsc constituirea unei societăţi de lectură, a unei adevărate asociaţii culturale. Astfel, la 12 mai 1863, în sălile hotelului "Crucea Albă"(Ardealul de azi) din Arad, se înfiinţează "Asociaţiunea naţională arădană pentru cultura şi conversarea poporului român", unde îl întâlnim alături de Miron Romanul, Atanasie Şandor, Vincenţiu Babeş, Anton Mocioni, Ioan Popovici Desseanu, ş.a.

Conform Statutelor sale, Asociaţiunea “voieşte a înainta cultura poporului român, prin ajutor material, prin ajutor spiritual...”

Este ales deputat în Dieta de la Budapesta- casa legiutoare, printre cei 11 precursori ai luptătorilor naţionali: Ioan Popovici Desseanu, Iosif Pop, V. Buteanu, Sigismund Popovici, Vincenţiu Babeş ş.a.

Aici, în luările de cuvânt, mai ales în „chestia naţională, vorbirea sa „are miros de Viena”. Numit jude suprem la Tabla regească din Budapesta- cel mai înalt for de justiţie de atunci- atrage atenţia Vienei şi după numai 2 ani de activitate, în septembrie 1864, este „referendar aulic la Viena”, primind în acelaşi timp şi distincţia de „conzilier de curte”,( primul român ajuns pe această treaptă).

În oraşul Arad, aflat în opoziţie faţă de Viena, cel dintâi prefect român, Teodor Şerb, din motive politice este „absolvat” şi la 8 noiembrie 1864 în locul său este instalat consilierul de curte şi referendar la cancelaria aulică- Gheorghe Popa de Teiuş - comite suprem al oraşului şi judeţului Arad. (Ziarul Arad, Nr. 130, din 3/ 28 oct. 1864).

La aflarea veştii de numire, Gh. Popa de Teiuş înaintează la 26 octombrie 1864 Excelenţei sale, Contelui Hermann de Zichy, primcancelar aulic, cererea de abdicare de la demnitatea de prefect acordată lui : „având în vedere că anii trecuţi prin morburi (boli), cazuri de moarte,(soţia sa, Alexandra, moare în anul 1865, s.n.) şi prin transferări, am suferit mult şi că, pentru instalarea unei gospodării de casă nu sunt amenajat şi nu am mijloace, ca să-mi pot procura cele necesare pentru o gospodărie, poate în cel mai însemnat post din ţară, precum este prefectura Aradului, iar în timpul din urmă, trăind singuratic, la oraş, fără familie nu sunt provăzut de loc, cu cele trebuincioase, rog respectuos pe Excelenţa Voastră, ca încă înainte de a fi dispenzat din postul prezent, să binevoiţi a-mi exopera dela Maj. Sa Apost. Împ. Reg”.

Cu toate acestea, la 8 noiembrie 1864 este instalat ca prefect al oraşului şi judeţului Arad, „fără nici un alai obişnuit la astfel de ocazii”.

Ca prefect al Aradului pune ordine în administraţie şi justiţie, încât comitat-judeţ, mai bine administrat ca Aradul n-a fost altul. În toamna anului 1865 împăratul Francisc Iosif îl cheamă în audienţă, pentru a-i preda în calitate de prefect "actul de anexare a părţilor banatice la Dieceza Aradului”, an în care are lor sfinţirea Catedralei ortodoxe din Arad, nou zidită.

Cât a condus destinele oraşului şi judeţului Arad, Gheorghe Popa de Teiuş a numit peste 40 de notari români în localităţile judeţului(s.a), tineri absolvenţi ai Preparandiei din Arad, urmărind astfel introducerea limbii române în administraţie şi în şcoli.

În acest timp la Sibiu apare, din însărcinarea mitropolitului Şaguna “Cartea de citire pentru Şcoalele poporane “, scrisă de profesorul de la Institutul pedagogic –teologic arhidiecazan din Sibiu, Zaharia Boicu (1834-1903).

Înfiinţează "fondul de penziuni" al notarilor din Arad. Istoriograful maghiar Márki Sándor scria că "George Popa are merite în ceea ce priveşte reorganizarea administrativă a comitatului Arad şi că sub el Aradul a devenit un centru al românilor". Contribuie la înfiinţarea Mitropoliei românilor, împreună cu Andrei Şaguna, Emanuel Gojdu, s.a., reorganizeară Episcopia ortodoxă română a Aradului.

Anul 1867, cu toate evenimentele sale aduce îndepărtarea acestui mare român din fruntea oraşului şi al judeţului Arad.

La numai 43 de ani, timp în care sa mistuit ca o flacără, încălzindu-i şi luminându-i pe cei din jur, Gheorghe Popa de Teiuş, gândind şi pe patul suferinţei la emanciparea naţională şi spirituală a românilor, se stingea din viaţă în martie, 1867.

În Istoria Şcoalei Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic Ortodox. Român din Arad, scrisă de directorul seminarului, Pr.Teodor Botiş, publicată la Editura Consistoriului, Arad, 1922, citim următoarele: “O grea lovitură şi o pierdere simţitoare suferi neamul românesc în acest timp prin moartea neaşteptată şi timpurie a Consilierului de Curte şi comite suprem (prefect) al Aradului, Gheorghe Popa de Teiuş, întâmplată în dimineaţa zilei de 17/19 Martie 1867. E jelit şi de institutul nostru, al cărui sprijinitor şi binefăcător a fost”.

Părintele Traian Trebenţiu, în broşura sa publicată în anul 1927 consemna următoarele: ”După Popa n-au rămas averi mari, decât câteva bijuterii şi mobiliarul propriu fiecăruia bărbat cu poziţie mai înaltă, iar în bani 6000 de florini...”. Prin Testamentului său, scris în Arad, la 7 martie 1867, dispunea ca din această sumă să se dea 1000 de fl.v.a. parohiei din Galşa, ca “fundaţiune de părăstas... odată pe an la Cuvioasa Parascheva, pentru el şi ceilalţi membrii ai familiei sale, iar mormântul după putinţă să se ţină în curăţenie”. A mai lăsat apoi 500 fl. v.a. Asociaţiunii culturale arădene...

La un an după moartea sa, la insistenţele celor apropiaţi osemintele i-au fost depuse în cimitirul din Galşa, alături de cei dragi.

George Bariţiu, în lucrarea sa, Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă,Vol.III, p.443, scria: ”În 17/29 martie, 1867 au ajuns mare doliu pe confraţii noştri din Arad şi din comitat, în urma morţii eminentului bărbat Giorgie Popa de Teiuş, consilier ces. reg. de Curte, fost comite suprem, proprietar al crucii de aur cu coroană...”

După 20 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia, la 3 dec.1938, veteranul luptătorilor, care au făcut cinste Aradului, dr.Ioan Suciu (1862-1939), cu prilejul dezvelirii celor trei busturi din faţa Palatului Cultural din Arad, Gheorghe Popa de Teiuş, avocatul Mircea V. Stănescu şi Ioan Rusu Şirianu, fiul Şiriei, busturi realizate de talentatul sculptor Radu Moga, profesor la Brad, spunea următoarele:” Gheorghe Popa, fostul prefect spre sfârşirul anilor 1860 al judeţului Arad... deşi nu este arădean s-a dovedit administrator excelent, bărbat puritan român înflăcărat şi mai ales un fervent sprijinitor al tineretului românesc de pe acea vreme, pentru intrarea sa în funcţiuni de Stat judeţene şi comunale. Regimul acestui bărbat de o înţelepciune rară a fost un regim îndreptat cu nespus de multă râvnă îndeosebi spre deşteptarea tot mai intensă a poporului nostru la conştiinţa naţională. Sub conducerea lui s-a produs pe acest teren de muncă naţională succese uimitoare...”

Tot atunci P.S.S. părintele episcop Andrei al Aradului, adresa multimii adunate aceste cuvinte: "Aici a venit tânărul avocat Gheorghe Popa, fiul ţăranului cu diplomă de nobil, Ioan Popa din Galşa, ca să fie îndrumătorul Românilor la răspântia vremurilor de la 1848. Animat de cea mai nobilă iubire de neam, acest bărbat care a urcat toate treptele ierarhiei în administraţie, ajungând prefect al oraşului şi al judeţului Arad... A dat strălucite dovezi de alesele calităţi ale neamului prin simţul său de dreptate şi talentul de bun organizator".

Din presa vremii de atunci (Ştirea, An.VIII, Nr.1937, Duminică, 4 Dcembrie, 1938,), spicuim următoarele: “Cu îndepărtarea prefectului Gheorghe Popa deTeiuş din fruntea Aradului şi pe urma izgonirei şi a celor mai mulţi slujbaşi aşezaţi de dânsul în posturi, dar mai ales de pe urma trădării noastre de către Împărat s-a înstăpânit asupra Românimei din Arad şi judeţ cruntă dezamăgire şi amarnică desorientare...”

Născut în acelaşi an şi din aceeaşi durere geamănă cu Avram Iancu- un alt advocat împătimit al românillor din acele timpuri de grea cumpănă, contemporan cu mitropolitul Andrei Şaguna, Gheorghe Bariţiu, cu împăratul Francisc Iosif... şi cu atâtea alte “umbre sfinte” ale neamului nostru, Gheorghe Popa de Teiuş a fost omul vremii sale, uneori mai presus de ea!


Acum, la 140 de ani de la trecerea lui în lumea celor drepţi, la Galşa, lângă

poalele unei Cetăţi încărunţite de nepăsare, ar trebui, măcar odată pe an, să ne punem în calendarul sufletului Testamentul lăsat nouă şi Testamenul Celui din Munţii Apusului!...

Iertat să-mi fie curajul de-a fi scris aceste cuvinte dictate anume întru numele lui- GHEORGHE POPA DE TEIUŞ- o biografie neterminată, un portret la care mereu mai rămâne de adăugat o şoaptă, un semn, o culoare...



BIBLIOGRAFIE


Preot Traian Trebenţiu, Gheorghe Popa de Teiuş, Arad, 1927, Imprimeria Judeţului Arad S. A.

George Manea, Gheorghe Popa de Teiuş (1824-1869), Revista Ziridava, X, 1978,

AVRAM ANCU

A V R A M I A N C U

(1824 - 1872)


Demult am vrut să scriu despre El, despre acest Munte de Duh şi de Adevăr- AVRAM IANCU!

Încerc acum să aştern la căpătâiul amintirii lui aceste cuvinte duminicale, în acest septembrie 2007, la 135 de toamne de când a căzut bruma peste trupul Crăişorului, la Baia de Criş, din Munţii Zarandului...

Am amânat, poate şi datorită faptului că Vidra lui era atât de aproape de Sohodolul naşterii mele! Dar cu cât m-au îndepărtat paşii de colosul acesta de piatră detunată, de-aici, din Câmpia Aradului, pe unde au trecut şi paşii lui, măreţia acestui Munte se vede mai deplină!

Nu se stie exact nici acum ziua şi luna în care pruncuţul de la Vidra de Sus (azi Avram Iancu) a văzut lumina zilei, dar din spusele lui unor prieteni era “la vremea cireşelor coapte” (iulie-august în Apuseni), când se năştea el, acolo în cuibul de vulturi al neamului său…

Îndrăznesc să cred că ziua aceea era 28 august! (s.n.).

Potrivit datelor din protocolul bisericii în anul 1824 la Vidra de Sus sunt înregistraţi 18 copii născuţi în acest an. Să fi fost, oare, Avramuţ al nouăsprăzecelea copil născut în sat! El, care mai avea un frate, Ioan, viitorul preot, (popa Lepedeu) cu doi mai mare decât el. Potrivit legilor de atunci, familia care avea doi feciori, unul dintre ei era sortit să fie oştean în slujba armatei austriece. Să fi intervenit oare “birăul” pe lângă preotul Vasile Gomboş din sat pentru a nu i se înregistra pruncul?! Cine ştie…

Gheorghe Iancu, bunicul, preot ortodox în Vidra de Sus, participant la Răscoala lui Horea din 1784, vine din ţinutul Muntelui Găina la Vidra de Jos, după care mutându-se în cea de Sus îşi construieşte o casă în anul 1800, demnă ca o rugăciune înălţată spre cer, casa-muzeu de astăzi!

Mama- Maria, născută Gligor, (Maria mică, cum i se spunea datorită staturii ei!), era o femeie harnică, frumoasă şi înţeleaptă.

Tatăl- Alisandru Iancu, ţăran iobag, paznic al pădurilor fiscului, apoi jude comunal, născut în anul 1797.

Părinţii i-au pus numele de Avram, celui ce avea furişaţi sub pernă bănuţi de argint, să aibă viaţa curată ca argintul.

Se spune că dintre obiectele aşezate după cum era obiceiul la capetele leagănului, Avrămuţ ar pus mai întâi mâna pe coada securii…

Copil fiind, pe vremea când tatăl său, “omul stăpânirii”, judeca în ogradă pe cei răzvrătiţi sau încălcători de lege, îi spune cu pumnii strânşi de durere,(pumnii cu care mai târziu va lovi în pieptul furtunii!), cu ochii înlăcrimaţi, ochii aceia albaştri ca Arieşul:“Tată, nu-i bună rânduiala de-acum! Trebuie schimbată! Nu-i drept ca unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui!”

În casa dascălului Mihai Gomboş- întemeietorul unui neam de cărturari, Avrămuţ învaţă literele şi numerele, după care este trimis la şcoala primară din Neagra. La 10 ani merge la Câmpeni, găzduit de familia Şuluţiu, cu fiii căruia va lega o prietenie pe viaţă, unul dintre ei fiind chiar biograful său de peste ani- Iosif Sterca Şuluţiu! Aici urmează “cursurile primare, cititul, socotitul, istoria şi geografia, cântul şi desenul, regulile moralei şi ale bunei cuviinţe”.

Aici îl are ca dascăl pe Moise Ioanette. După terminarea şcolii din Câmpeni, împlinind vârsta de 13 ani, în toamna anului 1837, făcând drumul cu căruţa de la Vidra de Sus, tatăl său îl înscrie la gimnaziul unic de trei clase din Zlatna,(Ampelum) vestita localitate minieră de pe Valea Ampoiului. Zlatna, oraşul căruia poetul silezian de origine germană, Martin Opitz (1597-1693), “părintele literaturii germane moderne”, îi dedică un amplu poem, Zlatna sau despre liniştea sufletului, tipărit la Strasbourg în anul 1644.

În protocoalele “Gimnaziului umanistic”, care a funcţionat din anul 1790, transfomat apoi în “Gimnaziu crăiesc” îl găsim înregistrat ca “Iank Abraham, de religie romano-catolică!” Limba de predare era cea latină. După patru ani de studii absolvă gimnaziul cu calificativul “eminens” Aici, în localitatea minieră, cunoscând mai îndeaproape suferinţele iobagilor, se horărăşte să devină jurist!

În anul 1841, la 17 ani, se înscrie la liceul piariştilor din Cluj, tot un liceu catolic, asemenea gimnaziului de la Zlatna- “Institutul superior regesc al romano-catolicilor din Transilvania”, unde urmează clasa superioară “humanitas”(de umanităţi), apoi cele două clase de filosofie, care erau obligatorii pentru a putea trece la drept, fiind coleg, printre cei 32 de tineri cursanţi, cu douăzeci de tineri români, dintre care amintim pe Iacob Mureşanu, Ioan Axente (Sever), Petru Popovici, Enea Hodoş, Ioan Pipoş, Vasile Fodor.

După terminarea celor trei ani, în 1843 se întoarce la Vidra sa natală, îmbrăcat în haine domneşti, spre dezamăgirea mamei sale, de pe vremea când îşi lepădase straiele ţărăneşti la plecarea lui la gimnaziul din Zlatna.

Acasă, printe moţi, caută să le cunoască suferinţele, procesele lungi şi nemiloase în care erau târâţi aceştia prin tribunalele vremii.

Voinicul de 18 ani, în 1844, se înscrie la cursurile Facultăţii de drept din Cluj, alături de el, în acelaşi an, erau Iosif Sterca Suluţiu, Ion Pipoş, Nicolae Bîrlea.

Iosif Sterca Şuluţiu în Monografia sa închinată prietenului din copilărie, Avram Iancu, îl caracteriza astfel: “Era un student eminent, cu un exterior plăcut, blondin, modest, cu inima deschisă, sincer şi cu caracter, avea mult temperament, dar era foarte tolerant faţă de alte naţiuni şi confesiuni, apoi ţinea mult la parola cuvântului dat. Aceste însuşiri nobile le-a păstrat în tot cursul vieţii sale”.

La Cluj se împrieteneşte cu viitorul prefect al Zarandului-Ion Buteanu.

Terminând cursurile, în vara anului 1846, solicită guvernului un post de practicant, fără salariu, dar este respins, nefiind nobil, pe motivul originii sale de plebeu (s.a.). După câteva săptămâni petrecute la Sibiu, ca practicant la tezauriatul ţării, pleacă la Târgu-Mureş, înscriindu-se „cancelist”(practicant) la „Tabla regească” (Curtea de apel a Transilvaniei), în scopul de a deveni avocat.

Participă în 15 ianuarie 1847, ca practicant la Tabla regească, la Dieta Transilvaniei de la Cluj.

Acelaşi Şuluţiu relatează că în drumul lor spre casă, după dezbaterile parlamentare din Dietă, Iancu ar fi spus următoarele cuvinte: ”Frate Şuluţiu! Nu te supăra pe mine, oricât de bun român ai fi, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi ca părinţii mei... Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!”

În „cartelul” său din Târgu-Mureş- un fel de „Casina Română”-locul de întâlnire, conversare şi citirea ziarelor româneşti, la 26 martie 1848 se punea la cale Adunarea de la Blaj, sub prestare de jurământ:”...să ne jurăm, fraţilor, că pe Duminica Tomii (30 aprilie, n.n) prin foc şi prin apă şi prin toate pericolele vieţii, vom conveni în Blaj, nu numai noi (s.n.) ci sperăm ca şi alţii care vreau binele naţiunii noastre!”

Tot acum primeşte diploma de avocat, meserie pe care nu va ajunge să o practice niciodată.

Aflând despre complotul uneltit împotriva sa, Iancu pleacă în Munţi, între moţii săi, electrizându-le conştiinţa! Poposeşte la Abrud în casa lui Ioan Buteanu.

În Duminca Tomii, în fruntea celor două mii de moţi, Iancu soseşte la Blaj.

Au sosit şi Iancu şi Buteanu-spunea Bărnuţiu în scrierile sale-, venind la adunare cu muntenii. Purta un cojoc albastru, cu blană de miel pe margini. O simplă pălărie neagră, cu pene de cocoş pe ea. Prezenţa lui dă adunării măreţia de sărbătoare şi de luptă. Cei ce ştiau preţul galbinilor ce se puseseră pe capul lui şi armata trimisă la Viena după el aruncau sumanele şi pălăriile în sus, strigând şi cântând. De acum Iancu nu mai era numai al moţilor. Era al întregului popor răsculat din Transilvania...”

Nicolae Begnescu, marele cântăreţ improvizează, după opera Tancred de Rossini, Marşul,Astăzi cu bucurie/ Românilor veniţi/ Pe Iancu în câmpie/ Cu toţi-l însoţiţi...”

Astfel Adunarea din Duminica Tomii de la Blaj a aprins în sufletul celor prezenţi ideea Revoluţiei.

3/15 Mai 1848- Câmpia Libertăţii!

„Libertate, Egalitate, Frăţietate!”

Ca nişte râuri şerpuitoare vin aici pentru adunarea „legiuită” delegaţi din toate ţinuturile locuite de români. În sunet de cimpoaie, în 13 mai, vin moţii în frunte cu Iancu şi Buteanu ,”vreo zece mii, organizaţi în cete şi disciplinaţi milităreşte”, după cum scria Silviu Dragomir, autorul monografiei Avram Iancu.

Prefectul de mai târziu, Vasile Moldovan, îi spune Crăişorului: „Când te vedem, Iancule, ni se pare, că însuşi Dumnezeu lucrează în inimile naţiunilor la epocele mari!”

Pe Câmpia Blajului cei patruzeci de mii de români, adunaţi în formă de stea, ascultă cutremuraţi de emoţie cuvintele Crăişorului:

Uitaţi-vă pe câmp, românilor, sîntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, sîntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!” Acolo se hotărăşte ştergerea iobăgiei şi proclamarea drepturilor românilor.

„Fără naţionalitate, spunea Bărnuţiu, nu e libertate, nici lumină nicăieri, ci pretutindeni numai lacrimi, întuneric, amorţirte. Ce este apa pentru peşte, aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele? Ce este lumina pentru vedere, soarele pentru creşterea plantelor, vorba pentru cugetare, aceasta este naţionalitatea pentru fiecare popor...”

Vrem să ne unim cu Ţara!”

La Blaj participă, pe lângă zecile de mii de ţărani din toată Transilvania, reprezentanţi de seamă ai celorlalte provincii româneşti ca: Dimitrie Brătianu, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo şi alţii. Lui Nicolae Bălcescu nu i s-a permis să ia parte la Marea Adunare.

Jurămîntul de credinţă către patrie şi către naţiunea română” a fost rostit atunci de către toţi cei prezenţi, în numele lor şi al celor rămaşi acasă:”Jur că voi duce totdeauna naţiunea noastră română pe calea cea dreaptă şi legitimă şi o voi apăra cu toate puterile în contra oricărui atac şi asupriri. Nu voi lucra niciodată în contra drepturilor şi intereselor naţiunii române şi voi ţinea şi voi apăra legea şi graiul român, precum şi dreptatea, egalitatea şi frăţietatea. Pe aceste principii voi respecta toate naţionalităţile ardelene poftind egală respectare de la dânsele, nu voi încerca să asupresc pe nimenea, dar nu voi suferi să ne asuprească nimenea...”

Într-un entuziasm greu de spus în cuvinte s-a încheiat Adunarea de la Blaj, prin adoptarea unui protocol şi înfiinţarea primei gărzi naţionale româneşti.

Comitetul naţional român, ales la Blaj la 4/16 mai 1848, împărţise Transilvania în 15 prefecturi, prefectul era şi comandantul legiunii de gardă naţională.

Comitetul permanent, cu sediul la Sibiu îl avea ca preşedinte pe mitropolitul Andrei Şaguna. Din comitet, alături de A.Papiu Ilarian, Aron Pumnul, Ioan Buteanu, s.a., făcea parte şi Avram Iancu.

Ca prefect şi comandant suprem al Legiunii a XIII-a, Auraria Gemina, din Transilvania, Iancu vine în Munţi în fruntea moţilor săi care participaseră la Adunarea de la Blaj şi aduce la cunoştinţa celor rămaşi acasă hotărârile luate acolo în numele lor şi al naţiunii române- desfiinţarea iobăgiei, independenţa naţională a românilor din Transilvania, învăţământ românesc de toate gradele ş.a.

A fost stricat aerul prin case, şi ca vijelia am venit să le curăţesc!”

Ori izbim cu pumnul în pieptul furtunii, ori pierim!”

Revoluţia dă în clocot. Până la sfârşitul lui octombrie 1848 ea cuprinde aproape întreaga Transilvanie.

Câmpeni, Abrud, Mărişel, Arieş, Mureş, Someş, Criş, Târnave, Ţara Moţilor, Ţara Zarandului, Şiria, Arad... Pete de sânge care vorbesc!

Din capitala Ţării Moţilor, de la Câmpeni, la 15 iunie 1849 Iancu, în calitatea sa de prefect, îi scrie locotenet-colonelului I. Simonffi :”...voim iară a vă spune, şi exclamăm: de credeţi în cer un Dumnezeu şi pe pământ o patrie, luaţi alte mijloace de a trata cu noi, convingeţi-vă deplin, că între noi şi voi armele niciodată nu pot hotărî...”

Tot atunci Nicolae Bălcescu în ideea împăcării îi scria la Sibiu: „Frate Iancule! Privim la tine ca la soarele de meaza-zi!”

1850, 20 februarie. Avram Iancu soseşte la Viena, împreună cu o delegaţie a românilor, căutând să obţină din partea guvernului drepturile pentru români.

În 8 şi 11 martie este primit de către noul împărat, Francisc Iosif, care după înmânarea memoriului , acesta răspunde lapidar: „Voi cere de la miniştri mei un raport şi vă asigur că dorinţele juste ale românilor vor fi împlinite”.

20 decembrie 1850. Cuprins de o mare nelinişte (ciudată premoniţie!), la Câmpeni, Avram Iancu îşi scrie Testamentul său („Ultima mea Voinţă”) :

Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd nţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse să prefec în nimic.

Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că, viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!”


În 18 august pleacă din nou la Viena, dar şi de această dată românii sunt amăgiţi, ba mai mult în februarie 1851, Iancu, împreună cu Cipariu, Bărnuţiu şi Laurean, sunt chemaţi la poliţie, comunicându-li-se acestora ordinul de a părăsi Viena, după ce Iancu refuzase din nou să primească decoraţia dată de împărat, ”Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, spunînd :”Să se decoreze mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor!

1852, 17 septembrie. Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia, unde fusese ţinut în lanţuri şi străbunul său Horia. Acolo, închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat , umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului. În faţa acestei insulte sufletul său a coborât „în smoala melancoliei nesfârşite...”

Este trimis apoi sub arest la Sibiu unde i se înscenează un proces. După eliberare se duce la vechiul său amic, Ilie Măcelariu, prieten şi coleg de la Facultatea de Drept din Cluj...

Reîntorcându-se în Apuseni, la 21 iulie 1852, Iancu nu vrea să dea ochi cu împăratul pe Muntele Găina care vizita ţinuturile unde a avut loc Revoluţia. La Vidra, la Câmpeni, Roşia Montană, Detunata, Abrud sau Bucium, Iancu refuză de asemenea întîlnirea cu monarhul.

1855, toamna. Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, cu creştetul descoperit, „ca în faţa unui altar”, Craiul Munţilor, cu ochii înlăcrimaţi scrutează depărtările...

Eu nu-s Iancu. Eu sînt umbra lui Iancu, Iancu e mort!”

1872. Ţara Zarandului... „Câtă lume am umblat eu, ţară mai bună, mai dulce, mai bogată, cu oameni mai primitori ca Ţara Zărandului, n-am aflat. Dacă voi muri, numai aici să mă îngropaţi...”, mărturisea Craiul Munţilor într-unul din ultimii ani ai vieţii sale zbuciumate.

În revista Familia, Iosif Vulcan, scria cu înfrigurare aceste cuvinte: „Condeiul nostru încă e ud, căci abia scriseserăm necrologul marelui nostru poet Dimitrie Bolintineanu, şi iată acuma soarta fatală ne sileşte a-l lua din nou în mână, să-l înmoiem în lacrimile noastre şi să anunţăm naţiunii iarăşi o ştire tristă, că eroul nepătat din 1848, regele munţilor-cum l-a numit poporul,-unul din martirii scumpi ai noştri, gloriosul dar nefericitul Avram Iancu, a murit la Baia de Criş în 10 septembrie c.n. în etate de 48 de ani... Cine a fost Iancu? Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sânul naţiunii române...”

El, regele munţilor, cel fără coroană, adormea pentru totdeauna singur şi cu fluierul flămând, pe prispa unui brutar, Ion Stupină, de la Baia de Criş, în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872. „Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi jalba către împărat, unsă şi mototolită...”

La 13 septembrie 1872, declarat „mort naţional”, jelit de popor,de prefecţii şi tribunii săi, în frunte cu cei 36 de preoţi, trupul lui cobora în pământul de la Ţebea, aproape de gorunul celuilalt Crăişor, Horea, el, nepotul lui, cum îi plăcea să spună adeseori!

Într-o zi de duminică, 31 august 1924, la o sută de ani de la naşterea lui Avram Iancu, în discursul rostit la serbarea de la Ţebea, Majestatea Sa Ferdinand I, primul Rege al României întregite, spunea, printre altele, vădit emoţionat,: „Ai murit chinuit pe roară, tu nefericitule Horia cu ai tăi! Iar tu viteazule între viteji, Avram Iancu, închis-ai ochii rătăcitori pe drumuri, singur numai cu fluierul tău, cu sufletul întunecat şi nemângâiat pentru că îţi vedeai zădărnicită ţinta luptelor tale şi totuşi jerfa voastră era sfântă căci dreptate s-a făcut îndeplinindu-se înţeleapta vorbă a poporului, „apa trece, pietrele rămân!”

La Baia de Criş a fost dezvelit bustul eroului, realizat de sculptorul Romulus Ladea,

Ce înălţătoare cuvinte rostea atunci şi preşedintele Asociaţiunii pentru literarura română şi cultura poporului român(Astra), Vasile Goldiş :

Tu, Iancule şi Moţii tăi, aţi trăit şi aţi murit pentru libertate. Idealul acesta rămâne la temelia vieţii noastre naţionale. Pentru izbândirea şi desăvârşirea acestui ideal vor trăi şi vor muri generaţiile, cari te urmează. Ci tu dormi liniştit, Iancule, acolo la pragul bisericuţei din Ţebea, în umbra gorunului lui Horia: geniul tău veghează deasupra naţiunii române”.

Alexandru Bălăceanu, în „Voinţa Poporului „ din Arad consemna următoarele: „E o tragedie unică în istoria omenirii, care întrece în măreţie legenda mitică a lui Oedip Rege!”

Numai gorunul, Gorunul lui Horea, de peste şase sute de ani, martor al durerilor neamului nostru, nu mai este! Poate atunci, în 12 iulie 2005, când furtuna l-a doborât la pământ, aproape de mormântul său, sufletul Iancului ar fi înlăcrimat...

Se prăbuşea ultimul dintre prietenii săi dragi!


BIBLIOGRAFIE


Revista Familia, nr. 37 şi 38 , 1872.

Iosif Şterca-Şuluţiu, Biografia lui Avram Iancu, Sibiu, 1897.

Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1924.

Revista Biserica şi şcoala, Arad, nr. 33-35, 1924.

Tribuna nouă”, Arad, aug.-sept. 1924

Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Timişoara, 1989.

Ioan Ranca, Avram Iancu, Târgu-Mureş, 1996.