luni, octombrie 27, 2008

Nu mai am Timp...

Nu mai am Timp,
Nici El nu mă are,
Între infern şi Olimp
Aceeaşi cărare
Urcă, coboară?
Nimeni nu ştie,
Dublu e sensul
Din veşnicie...
De mergi înainte,
Ori înapoi,
Cine numără paşii
Din noi
De la-ntâiul
Până la ultimul
Ceas?!...
O, ştiu!
În Jos şi în Sus
E tot mai târziu...
Cât drum am făcut
Şi cât
Mi-a rămas?
Nu mai am Timp,
Nu mai am Timp
De popas...

duminică, octombrie 26, 2008

CREIONUL...

Se-aude Clipa
Cum
Mă ceartă-
Nu-mi scrie pixul,
Ce-mi rămâne?!
Tu,
INSPIRAŢIE,
Mă iartă-
Creionul,
Tot
CREON
Rămâne!...

Respiraţie liberă...

E târziu-
Poate
Ai şi adormit...
Mamă!
Atunci când Te-aud
Că vorbeşti
La telefonul acesta,
De-acum,
Mă ştiu un Poet

Liniştit,
Că acolo,

Acasă,
Îmi Eşti
Şi paşii Tăi
Lasă urme pe drum,
În Satul acela,
de
Nicoreşti...

C A S A R E...

25/26 oct. 2008
Ne arde şi-acum peste suflet sudalma
Unui timp care demult nu mai este,
Se casează din greu, se casează de-a valma
Gânduri, idei, amintire, poveste...
Bibliotecarii muncesc, din zori până-n seară,
Ei respectă Ordinul ce li s-a dat!
Stau cărţile roşii legate cu sfoară
Şi-aşteaptă maşinile de la REMAT...
Acuma când scriu claxonează la poartă
Să fie-ncărcate-cuvânt cu cuvânt-
Dar, cărţile, Doamne, ce vină poartă,
“Depăşite moral” şi “uzate” cum sunt?
Mâine veni-vor să le-mprumute
Elevii, studenţii, doctoranzii apoi,
Din cărţile-acelea, cu ură topite,
Pe rafturi stau altele, sexi şi noi!
Nu sunt un nostalgic, mă doare sudalma
Pe care-am trăit-o atunci şi mereu-
Nu casaţi, domnilor, totul de-a valma,
Timpul nu iartă, al vostru şi-al meu!...

vineri, octombrie 24, 2008

N-AM SĂ-ŢI VORBESC...

Despre durerile mele n-am să-ţi vorbesc,
Ele sunt şi aşa trecătoare,
Prin inima mea, ca un tulnic moţesc
Sângele lor şi acuma mă doare...
Cine sunt ei? din veci pironiţii
Acestui pământ, niciodată pustiu,
Pe Crucea de Aur a Limbii Române,
Limba în care cuget şi scriu;
Cine sunt ei? De vii îngropaţii
În Doina şi-n Dorul fără egal,
Ei, porecliţii şi “toleraţii”,
Ei, pălmuiţii acestui Ardeal.
Tresare ţărâna oriunde pun talpa,
Albacul şi Vidra, Câmpeni sau Abrud,
La Baia de Aur, la Ţebea şi Alba,
Aici pretutindeni îi ştiu şi-i aud!
Nu i-a scos nimeni din datini afară,
Din Ţara rămasă de-a pururea-n Munţi,
La cina cuvintelor, seară de seară,
Se-ntorc pe tăcute ca zeii desculţi.
Niciunul din ei n-a plecat de Acasă,
Cei alungaţi se întorc la obârşii,
Câtă Lumină pe suflet i-apasă!
Când stau de vorbă seara cu dânşii
Sângele lor se preface-n inele
Prin inima mea, ca un tulnic moţesc-
N-am să-ţi vorbesc de durerile mele,
Nu, niciodată n-am să-ţi vorbesc...

miercuri, octombrie 22, 2008

AUTONOMIE...

T.V.R. , prea liberă!
18 Oct. 2008, ora 18.23
(Marko Bela- Bela Marko)
Copilul românesc,
Trebuie să ştie
limba
Maghiară
!”
Vai,
Frate ale meu
De Gând
Şi de...Ţară!
Frate,
Dintru aceeaşi ţărână-
Copilul,
Cel unguresc,
Să nu ştie

LIMBA ROMÂNĂ?!...

duminică, octombrie 19, 2008

Tot mai apropiat...

Tot mai apropiat de Dumnezeu,
Niciodată nu am stat deoparte,
Singurul de El ce te desparte
E acest unic întru toate-Eu!
Bolnav şi singur, aşteptând la vamă,
Tristeţile din urmă de te ning...
Vai, câteodată mi se face teamă
De poala hainei Lui când mă ating...
Şi nu mă judecaţi, voi, cei de-un leat
Cu neputinţa Clipei care sunt!
De Dumnezeu mereu apropiat,
Tot mai departe de acest pământ
...

FUMUL...

Se scoală devreme, se culcă târziu
Vecina mea babă-eroina din cărţi-,
Mă ustură ochii acuma când scriu,
Afară-i un fum, să îl tai în bucăţi...
Azi e Duminică şi-i dimineaţă,
Coşul casei abia de-l mai văd
Negru de ciudă, ca păcatul la faţă-
Cauciucul se mistuie şi ce prăpăd!
Îmi zboară prin curte fluturi de zgură,
Stă baba cu mâţa lângă cuptor
Şi-i clănţăne dinţii de lapte din gură,
Copiii-s departe cu trebile lor,
Plecaţi să muncească, acolo prin Spanii,
Ea uită că are în şopron lemne,
O încovoaie tusea şi anii,
Şingură-i, Doamne şi plină de semne!
Vai, rufele mele, cele spălate
Şi-ntinse afară să se usuce!
Tu, iart-o, Doamne, pentru păcate,
Până în clipa somnului dulce...
Mi-e gândul încins, precum un tăciune,
Gândul acesta pe care îl scriu,
Dar e Duminică şi-i Rugăciune
În Poezia Cresc pădurile, Mamă..., de mai târziu...

CRESC PĂDURILE,MAMĂ...

Cresc pădurile, Mamă, acolo pe crânguri,
Fumuri la case îs tot mai puţine,
Oamenii pleacă spre alte tărâmuri,
Nimeni de vetre nu îi mai ţine...
Scurmă rugina în frunză şi-n gând,
Arde tăcerea în tulnic şi-n Dor,
Singuri copacii se-aud murmurând
Precum moşnegii în bărbile lor...
Dumneata-mi spui că ceva te apasă
Pe umerii Vârstei la care-ai ajuns-
Cresc pădurile, Mamă şi se îndeasă-
Acasa noastră e tot mai sus...

sâmbătă, octombrie 18, 2008

ŞI DE MĂ DOARE...

Şi de mă doare, încă nu mă plâng,
Lutul acesta ştie să îndure!
Se-aud în haite lupii cum se strâng
Dincóace şi dincólo de pădure...


În urma lor adeseori cu pâine
Am aruncat- dar cine recunoaşte?
Singur cu ei odată voi rămâne,
Ca mielul părăsit în Zi de Paşte...


Dar nu mi-e teamă, gura lor flămândă
Nu va râvni atunci la viersul meu
Ce stă-n lumină, şi va sta la pândă
Între tăcerea lor şi Dumnezeu...

vineri, octombrie 17, 2008

RETORICĂ

Mă-ntreabă unii, Poezia ce-i?
Mă-ntreabă de aici şi de departe,
Dacă ai fost să fii alesul ei
Credinţă să îi juri până la moarte!
E poezia Duh adevărat,
Ferice, dar, de cel spre care vine,
Învaţă să te porţi cu ea curat
Şi să-i vorbeşti aşa cum se cuvine.
Ea este mirul scump şi tu eşti vasul,
În lumea asta să miroşi frumos,
De i-a fost dat tăcerii tale glasul
Cuvântului să-i fie de folos!
El să-ţi rămână pururea temei,
Lumina lui nicicând să nu te vândă-
Mă-ntreabă unii, Poezia, ce-i?
Dacă mă-ntreabă ea să le răspundă!

Vai, cum se duc...

Vai, cum se duc, se duc pe rând poeţii,
Aici, cât stau, doar linişte vă cer
Şi-s obosiţi ca roua dimineţii
Când dă năvală soarele din cer!...
Boala lor o ştie doar Înaltul-
Lumina picurată în poem
Şi tot mai supărat rămâne Satul
Şi tot mai singuri fără ei suntem...
Ei poartă semnul timpului pe frunte,
Acestui timp de-a pururea flămând-
Vai, cum se duc spre zări necunoscute,
Chemaţi, de cine, aşteptaţi de când?!

joi, octombrie 16, 2008

DE CÂND SCRIU?...

De când scriu Poezie creştină?
De când scriu poezie păgână?
Oare-ntrebările să fie de vină
Sau Răspunsul ce mă amână?!
Sufletul meu nu-şi aduce aminte
De Clipa aceea dintre leagăn şi zbor,

Nici mâna, care scrie aceste cuvinte
Dictate din Umbra aceluiaşi nor.
Nu mă-ntreba- inspiraţia, ce-i?
La început aşa a fost POEZIA,
Curată şi sfântă, ca flacăra ei,
Pân'a venit între noi viclenia...
De mi-a fost dat să îl port din pruncie
Cuvântul acesta prin care eu sunt,
Orice mi s-ar spune, de scriu Poezie
Cred în puterea harului sfânt...

Cuvintele acestea...

Cuvintele acestea pe care le scriu
Aici şi acum, sunt cuvintele mele?
Ele îmi vin de undeva şi eu ştiu
Doar să cred şi să mă bucur în ele!
Eu nu le chem, ele mă cheamă pe mine
Şi gura mea-i flacără atunci când le spun,
De nici-una din ele nu mi-e ruşine
Când pe toate în sufletul meu le adun...
Aşa mi-a spus mama, odată, demult:
"Ai grijă, copchile, ce scrii, cum vorbeşti!"
De glasul tău, Mamă, eu pururi ascult-
POEZIA mea sfântă care îmi eşti!
Cuvintele acestea nu sunt ale mele,
Ele de dinainte de mine au fost,
Să nu vă miraţi că m-aseamăn cu ele-
Sunt vrednic, oare, să le fiu adăpost?

miercuri, octombrie 15, 2008

Se face tot mai cald...

Se face tot mai cald, tot mai fierbinte
În Aerul şi-n Clipa dintre noi-
Cu tine de vorbesc, tu ia aminte,
Nu mai privi, zadarnic, înapoi...

Şi dac'o fi Sfârşitul ca să vină,
Cum scrie în Scripturile cereşti,
Noi, amândoi, avem aceeaşi vină-
Tu, că sunt, eu- vinovat că eşti!

Cel ce ne-a făcut din lut anume-
Cine mai ştie de porunca Lui?
Ne-a dat să stăpânim această lume,
Pământul nou, atunci, al nimănui...

Ne ruşinăm de el, acum când scriu
Cu gândurile-acestea supărate,
Dar încă în cuvinte nu-i târziu-
Să ne spălăm cămaşa de păcate!

Să ne spălăm, nu ca Pilat pe mâini,
Pe mâinile de-a pururea murdare,
Până mai este apă în fântâni
Şi până în fântâni vor fi izvoare...
.......................................................

Spre unde să fugim? Tu ia aminte,
Nu mai privi, ca Sara, înapoi,
Se face tot mai cald, tot mai fierbinte
În aerul şi-n zarea dintre noi...

POEZIA din ramă...

Ce-i mai sublim în viaţa asta mamã,
Decât dumnezeirea din cuvânt:
Mã uit la Poezia ta din ramã,
Mã uit acolo şi acolo sunt! "
Aşa te ştiu, ca o icoanã vie,
De-a pururi fãcãtoare de minuni,
Mâna mea se mântuie când scrie,
Gîndul meu aprinde rugãciuni…

Copil mã-ntorc sub streaşina fierbinte
De-atâtea doruri arse în pridvor
Şi-acum, în Ziua Sãrbãtorii sfinte,
Copilãria mea se face Dor!

Te vãd, Mãicuţã, în cãsţa noastrã,
Cea de pe Dealul sufletului meu-
Cu privirea, dureros de-albastrã,
Tot mai aproape eşti de Dumnezeu…

marți, octombrie 14, 2008

AVEVĂR ŞI DUH


Adevăr şi Duh
Când îţi dă târcoale
Supărarea
Cheamă Poezia-n ajutor,
Ea desparte
Cu toiagul Marea,
Ea-mblânzeşte
Fulgerul
Din nor,
Ea adună
Ceea ce desparte
Omul de pământ
Şi de Văzduh,
Când te prinde frica,
Cea de moarte,
Poezia este
Adevăr
Şi
Duh!

VIS...

Se vărsase cerneala din călimară
Peste podelele albe din vis-
Cu ce să mai scriu, când cuvintele, iată,
Dau năvală în sufletul meu interzis!...
Cu ce am greşit din rostirea ciudată
Când spuneam lumii că sunt Poet,
Că vin dinspre trasul acela pe roată,
Vândutul meu frate de Fericet...
Nu-i lauda mea de pe buzele mele
Visul acesta în care mă tem?
Voi scrie de-acum cu lumina din stele,
Cu lumina din soarele nostru suprem.
De-aceea suflete- al meu de mă scrii
Ai grijă de-această umilă fărâmă-
Cerneala se şterge şi ea într-o zi,
Viu duhul poemului meu să rămână!

luni, octombrie 13, 2008

POEZIE second-hand

Doamne, până unde am ajuns!
Azi-dimineaţă, la un colţ de stradă
Grăia un Om, aproape de zăpadă-
Vând Poezie la un preţ redus...
Treceau pe lângă el în jos şi-n sus,
Indiferenţi, grăbiţi spre trebi anume,
Umil era Poetul fără nume
Şi nimeni nu-i dădea nici un răspuns...
Vând Poezie, la un preţ redus,
Grăia un Om, aproape fără nume,
Azi-dimineaţă, la un colţ de lume-
Doamne, până unde am ajuns!

GRAVITAŢIE...

Mă trage pământul,
Mă trage-înapoi,
Mă trage cuvântul
Tot înspre voi;
Poate-i de-vreme,
Poate-i târziu
Acestor poeme
Când le mai scriu...
Mă trage pământul,
Pământul ce sunt,
Mă trage cuvântul
Dinspre Cuvânt.

duminică, octombrie 12, 2008

ISPITA...

“...Şi nu ne duce pe noi
În ispită...”
De Copil
Ştiam pe de rost
Toate cuvintele
TATĂLUI NOST'
Şi-acum,
Când rostesc
Rugăciunea-nvăţată,
Îmi pare c-aud
Învăţătorul de-atunci
Cum mă ceartă:
“...Si nu ne lăsa duşi
În ispită...!”
Tatăl
N-a ispitit,
Niciodată!

MÂNTUIRE...


Mi se umple
Sufletul
De
Tine,
Şi de mine
Nu mai
Are
Loc!
Doamne,
Iarba doare
Pe coline,
Strugurii
Din gânduri
Mi se coc...
Amiroase-a Toamnă
Şi-a zidire
În cuvântul
Care-l spun mereu,
Ce sublimă,
Dulce
Mântuire-
Între mine,
Tu
Şi Dumnezeu!

vineri, octombrie 10, 2008

POŞTAŞUL...


Iartă-mă, Poştaşule,
Îţi spun,
Nu te mai aştept
Precum odată,
Când îmi veneau scrisori
Ca să le pun
Lumina lor
În Suflet înrămată...
Acum îmi vin
Facturi
De orice fel-
Cutia mea poştală-i
Un calvar-
Te rog să-mi treci
Şi dacă poţi
Defel
Pe strada mea
Cu numărul impar.
Acest Poem
L-am scris,
Dar
Nu din răutate-
Când m-au trezit
Cuvintele
Din
Vis
L-am auzit
La poarta mea
Cum bate...

duminică, octombrie 05, 2008

M A R T U R I S I R E


“Voi sunteţi fraţii şi prietenii mei!”, aşa le-a spus Iisus, atunci, contemporanilor Săi, aşa ne spune El nouă şi astăzi, în ceasul de cumpănă grea!
Înseamnă că negreşit avem cu toţii acelaşi Tată, pe care îl proslăvim şi adeseori îi luăm numele în deşert, batjocorindu-L, jurându-ne pe El, pe Cel de dinlăuntru şi de deasupra noastră!
Eu, acest bulgăr de tină ce sunt, vin şi mărturisesc, Aici şi Acum: binecuvântate fie mâinile Olarului care au frământat cu Dragoste lutul nostru dintâi, rotunjindu-i numele spre bucuria Lui, dându-i suflare de Viaţă!
Cât Adevăr mărturisea cronicarul: “Toată dihania să laude pre Domnul!”
Unii dintre confraţii mei au şi început să mă judece, să mă acuze pentrucă... şi eu scriu poezie creştină!
Da, scriu şi am scris cu mult mai dinainte de facerea lor!
Nu-i judec pentru această învinuire, nu sunt eu în măsură s-o fac!
Semnele, din ceasul acesta de veghe şi din cel din Vis, sunt destule!
Şi atunci, când cineva se îmbucură alături de cuvintele mele, cele dictate de înger, nu mă simt singur- mă ştiu un Om ocupat!
Mai ales Duminica!

POEM AMÂNAT...

Seara,
Înainte de
Culcare,
Îmi pun la-ndemână
Creionul
Şi
Hârtia de scris.
Odată,
În Copilăria verbului meu,
Am căutat
Disperat
După ele în Vis...
Poemul acela
Dictat
De atunci,
Şi mereu amânat,
Mi-a rămas
Inter-zis...

P O E M D U R U T...

Fiecare se roagă în religia lui
Întru acelaşi din veci Dumnezeu
Fără de care Biserică nu-i!
Poemul acesta mă doare mereu...
Tata se duce la ortodocşi,
Mama se pleacă la iehovişti,
Fiul cel mare, la penticostali,
Fiica cea mică, la baptişti...
Unul în casă îşi face o cruce,
Altul îi scuipă însemnul ascuns-
Poteca din suflet spre unde ne duce?
Credinţa, e singurul nostru răspuns!
Unul se crede în Ziua de-apoi,
Altul, e creştin după nume,
E-atâta dezbinare ne-firească în noi,
Dezbinarea de ce şi de cine anume?
Cât nu-i unitate şi frăţie nu îi,
Cât nu este Unul în ceea ce vrei-
Fiecare merge la Biserica lui
Să se roage- Rugăciunea, ce-i?!