luni, mai 25, 2020

Scrie-mă...



25 Mai 2020

Scrie-mă! Se-aude cum suspină
Aerul flămând din jurul meu,
Mi se umple gândul de lumină
Și așa se-ntâmplă mai mereu,

Când deodată, la un semn divin
Și-Auzul mi se umple de cuvinte,
Nu mă întreba de unde vin,
Ci lasă-mă să mi te scriu cuminte

De-acum, până la ultimul oftat,
Așa precum te-am scris de-atâtea ori,
De când întreg cuvântul mi-a fost dat
Și parcă simt cum mă cuprind fiori

Ca pe-un zidar ce-și împlinește munca,
Cupola înspre ziuă când ți-o pun-
Scrie-mă! Ce sfântă e porunca
La care cu credință mă supun!

Nicolae Nicoară-Horia

Pictura: Vladimir Volegov

duminică, mai 24, 2020

Buteanu n-a murit de moarte bună...






23 Mai 2020

Să știe toată nația română,
De la bătrân, la cel cu țâța-n gură,
Buteanu n-a murit de moarte bună,
Ci spânzurat de salcie, cu ură!

Acesta-i adevărul ce vi-l spun
Și Munții mei sunt plini de-o sfântă jale,
De la Abrud, la Brad, legat de tun,
Până la Gurahonț, pe Criș la vale...

Să știe, de asemeni, tot dușmanul
Și-acolo, pălmuit la Iosășel
S-a stins plin de durere Ioan Buteanu,
Dar niciodată sufletul din el!

Nicolae Nicoară-Horia


Declarație de avere...



Duminică, 24 Mai 2020

N-am spus eu că Munții sunt ai mei,
Munții plini de patimi și durere?
ANI dragă, tu degeaba vrei,
Nu-i am în...„declarația de-avere!”

Eu știu ce vreau să afle curioșii,
Impozit au plătit pe ei destul
Părinții mei, bunicii și strămoșii,
De-abuzurile vremii sunt sătul!

Și Râul Arieș, așa să știți,
Cu prundul aurit și cu sudoare,
Din inventarul meu să nu-l clintiți,
De la aval și până la izvoare!

Mai am și niște Doine fără leac,
Un Dor înalt ce nu-l mai pot ajunge,
N-am fost și nu mă știu copil sărac
Și lacrimi am destule să pot plânge...

Zadarnică e pohta unor monștri,
Ce tot mai des îi dau ocol târziu,
N-am spus eu că Munții sunt ai noștri

Lăsați prin Testament din tată-n fiu?

Nicolae Nicoară-Horia

Sursa foto: Apuseni

vineri, mai 22, 2020

Curajul...



Vineri, 22 Mai 2020
Cuvântul a biruit lumea!
Tăcerea e mormântul ei...

Vai de Omul fără de curaj!
Aceleași vorbe le aud mereu,
Sufletul și-așa mi l-am pus gaj
Când m-a trimis în lume Dumnezeu!

Cum să-mi fie teamă de ce spun?
Prin Munții de durere fumegând,
Doiniți din fluier vajnic de tribun,
Strămoșii mei nu mi-au tăcut nicicând!

Pe cel ce tace Viața nu îl iartă,
Fie cuvântul pururi lăudat!
Trupul acesta, din pământ și piatră
Să-ndure adevărul i-a fost dat!

Strămoțul meu, ce-a pătimit pe roată
Și-a răbufnit ca fulgerul din nor,
Cine ca el va mai rosti vreodată
Oriunde-n lume: „Mor pentru popor?”

Nicolae Nicoară-Horia


joi, mai 21, 2020

La căpșuni și la bătrâni...



Joi, 21 Mai 2020

Sărmanii mei, prea-oropsiți români,
N-au liniște și loc în vatra lor,
Lucrează „la căpșuni” și „la bătrâni”
Și sufletul, și oasele îi dor!

Și-acolo, cocârjat, sub zări străine,
Dacă-l întrebi pe unul cum se simte?
De bună seamă îți răspunde: bine!
Tu știi că el, înlăcrimatul, minte...

Celor „aleși” degeaba, nu le pasă,
Abia la vot și-aduc de ei aminte,
Câtă tristețe oarbă mă apasă
Și Cerul parcă plânge din cuvinte!

Nici mintea mai poate să-nțeleagă,
Între fruntarii cine să-i adune?
Puținii băștinași fără de vlagă
Așteaptă să se-ntâmple o minune...

Tot mai mulți sunt cei plecați afară,
Purtându-și dorul netradus în gând
Și tu, neputincioasă, Mamă Țară
Înduri, ca o baladă, până când?

Nicolae Nicoară-Horia


miercuri, mai 20, 2020

Despre tristețe nu mai scrie...



19 Mai 2020

Despre tristețe nu mai scrie,
Ajunge câtă-i pe pământ,
Porunca inimii e vie
Și robul inimii eu sunt,

Când fără ea orice poveste
Și orice cântec e-n zadar,
De-apune soarele, pe creste
Răsare dimineață iar;

Lumina lui-ce bucurie!
Când se revarsă peste toți,
Despre-ntuneric nu mai scrie,
Zâmbește-i Vieții dacă poți

Și Dragostea mereu să-ți fie
Oriunde-alăturea pe drum,
Despre tristețe nu mai scrie,
N-ajunge câtă e acum?

Nicolae Nicoară-Horia


Omul modern...


20 Mai 2020

Îmi aduc aminte de „cei doi” sub pomul
Înflorit și încă fără poame-n rai,
Cât de frumos, cât de-animal e omul,
Cât de spurcat adeseori în grai!

De nouă ori dacă îi faci un bine
Și-a zecea oară dacă nu mai poți,
Atunci azvârle cu blesteme-n tine
Pomenindu-i și pe strănepoți...

Mă uit la chipul lui, strâmbat de ură
Și în ochii mirosind a clor,
Nu mai are în cuvânt măsură,
Nu mai are-n suflet niciun Dor!

Parcă-l aud, pe bunul Dumnezeu
Oftând acum din zarea cea albastră:
Unde ești, Adame, Omul meu,
Cel după chipul și asemănarea noastră?

Nicolae Nicoară-Horia