Scrie-mă...

25 Mai 2020

Scrie-mă! Se-aude cum suspină

Aerul flămând din jurul meu,

Mi se umple gândul de lumină

Și așa se-ntâmplă mai mereu,

Când deodată, la un semn divin

Și-Auzul mi se umple de cuvinte,

Nu mă întreba de unde vin,

Ci lasă-mă să mi te scriu cuminte

De-acum, până la ultimul oftat,

Așa precum te-am scris de-atâtea ori,

De când întreg cuvântul mi-a fost dat

Și parcă simt cum mă cuprind fiori

Ca pe-un zidar ce-și împlinește munca,

Cupola înspre ziuă când ți-o pun-

Scrie-mă! Ce sfântă e porunca

La care cu credință mă supun!

Nicolae Nicoară-Horia

Pictura: Vladimir Volegov

Buteanu n-a murit de moarte bună...

23 Mai 2020

Să știe toată nația română,

De la bătrân, la cel cu țâța-n gură,

Buteanu n-a murit de moarte bună,

Ci spânzurat de salcie, cu ură!

Acesta-i adevărul ce vi-l spun

Și Munții mei sunt plini de-o sfântă jale,

De la Abrud, la Brad, legat de tun,

Până la Gurahonț, pe Criș la vale...

Să știe, de asemeni, tot dușmanul

Și-acolo, pălmuit la Iosășel

S-a stins plin de durere Ioan Buteanu,

Dar niciodată sufletul din el!

Nicolae Nicoară-Horia

Declarație de avere...

Duminică, 24 Mai 2020

N-am spus eu că Munții sunt ai mei,

Munții plini de patimi și durere?

ANI dragă, tu degeaba vrei,

Nu-i am în...„declarația de-avere!”

Eu știu ce vreau să afle curioșii,

Impozit au plătit pe ei destul

Părinții mei, bunicii și strămoșii,

De-abuzurile vremii sunt sătul!

Și Râul Arieș, așa să știți,

Cu prundul aurit și cu sudoare,

Din inventarul meu să nu-l clintiți,

De la aval și până la izvoare!

Mai am și niște Doine fără leac,

Un Dor înalt ce nu-l mai pot ajunge,

N-am fost și nu mă știu copil sărac

Și lacrimi am destule să pot plânge...

Zadarnică e pohta unor monștri,

Ce tot mai des îi dau ocol târziu,

N-am spus eu că Munții sunt ai noștri

Lăsați prin Testament din tată-n fiu?

Nicolae Nicoară-Horia

Sursa foto: Apuseni

Curajul...

Vineri, 22 Mai 2020

Cuvântul a biruit lumea!

Tăcerea e mormântul ei...

Vai de Omul fără de curaj!

Aceleași vorbe le aud mereu,

Sufletul și-așa mi l-am pus gaj

Când m-a trimis în lume Dumnezeu!

Cum să-mi fie teamă de ce spun?

Prin Munții de durere fumegând,

Doiniți din fluier vajnic de tribun,

Strămoșii mei nu mi-au tăcut nicicând!

Pe cel ce tace Viața nu îl iartă,

Fie cuvântul pururi lăudat!

Trupul acesta, din pământ și piatră

Să-ndure adevărul i-a fost dat!

Strămoțul meu, ce-a pătimit pe roată

Și-a răbufnit ca fulgerul din nor,

Cine ca el va mai rosti vreodată

Oriunde-n lume: „Mor pentru popor?”

Nicolae Nicoară-Horia

La căpșuni și la bătrâni...

Joi, 21 Mai 2020

Sărmanii mei, prea-oropsiți români,

N-au liniște și loc în vatra lor,

Lucrează „la căpșuni” și „la bătrâni”

Și sufletul, și oasele îi dor!

Și-acolo, cocârjat, sub zări străine,

Dacă-l întrebi pe unul cum se simte?

De bună seamă îți răspunde: bine!

Tu știi că el, înlăcrimatul, minte...

Celor „aleși” degeaba, nu le pasă,

Abia la vot și-aduc de ei aminte,

Câtă tristețe oarbă mă apasă

Și Cerul parcă plânge din cuvinte!

Nici mintea mai poate să-nțeleagă,

Între fruntarii cine să-i adune?

Puținii băștinași fără de vlagă

Așteaptă să se-ntâmple o minune...

Tot mai mulți sunt cei plecați afară,

Purtându-și dorul netradus în gând

Și tu, neputincioasă, Mamă Țară

Înduri, ca o baladă, până când?

Nicolae Nicoară-Horia

Despre tristețe nu mai scrie...

19 Mai 2020

Despre tristețe nu mai scrie,

Ajunge câtă-i pe pământ,

Porunca inimii e vie

Și robul inimii eu sunt,

Când fără ea orice poveste

Și orice cântec e-n zadar,

De-apune soarele, pe creste

Răsare dimineață iar;

Lumina lui-ce bucurie!

Când se revarsă peste toți,

Despre-ntuneric nu mai scrie,

Zâmbește-i Vieții dacă poți

Și Dragostea mereu să-ți fie

Oriunde-alăturea pe drum,

Despre tristețe nu mai scrie,

N-ajunge câtă e acum?

Nicolae Nicoară-Horia

Omul modern...

20 Mai 2020

Îmi aduc aminte de „cei doi” sub pomul

Înflorit și încă fără poame-n rai,

Cât de frumos, cât de-animal e omul,

Cât de spurcat adeseori în grai!

De nouă ori dacă îi faci un bine

Și-a zecea oară dacă nu mai poți,

Atunci azvârle cu blesteme-n tine

Pomenindu-i și pe strănepoți...

Mă uit la chipul lui, strâmbat de ură

Și în ochii mirosind a clor,

Nu mai are în cuvânt măsură,

Nu mai are-n suflet niciun Dor!

Parcă-l aud, pe bunul Dumnezeu

Oftând acum din zarea cea albastră:
Unde ești, Adame, Omul meu,

Cel după chipul și asemănarea noastră?

Nicolae Nicoară-Horia