Mi-e tot mai singur gândul ce mă poartă
Prin lumea-n care hoinăream ca prunci,
Iartă întrebarea mea deșartă:
Unde-i, Doamne, liniștea de-atunci?
Unde-s, Doamne, toate câte-au fost
De dragoste și bucurie pline,
Când sufletul avea un adăpost
În Rugăciunea spusă către Tine?
Cuprins de un dumnezeiesc „desfrâu”,
Acolo-n Satul meu, sub Curătură,
De mă scăldam cu îngerii-n pârâu
Și nimeni nu știa ce-nseamnă ură!
Cu inima din dorul de hârjoană
Și soarele din Munți era-n amiază,
Doar Amintirea mi-a rămas-icoană
Și chipul ei din ramă lăcrimează...
Tot mai flămând mi-e gândul ce mă duce
Prin lumea-n care hoinăream ca prunci,
Când voi ajunge singur lângă cruce
Găsi-voi, oare, liniștea de-atunci?
Duminică, 18 Aprilie 2021
Nicolae Nicoară-Horia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu