Crișan...

 

13 Februarie 1785

 

De ce s-a spânzurat Crișan, nu știu,

Își încălcase oare Legământul?

El a recunoscut cât a fost viu

Și l-a trădat în fața lor cuvântul!

 

Horea și Cloșca erau...muți

La întrebările mai-marilor, deșarte,

Ei nu s-au răscolit acolo-n Munți,

La nimeni nedatori cu nicio moarte!

 

Cu gândul meu încărunțit de dor,

De-un Dor care adună, nu desparte,

M-am dus la Alba în celula lor,

Să povestim de viață, nu de moarte!

 

Ce mi-au spus ei nu pot acum să scriu

Și lanțurile-mi zornăie în vers,

Cuvântul lor era atât de viu,

Cum viu e Aerul din univers!

 

Afară-i aștepta flămândă roata

Să-i sfâșie bucată cu bucată!

Iertată-i fie viața lui, curmata

Acolo în celula blestemată!

 

Blestemat să-i fie-acel dușman!

Nu îl acuz, Doamne, nu-l acuz,

Numitul Marcu Giurgiu, zis Crișan,

Îmi stăruie ca lacrima-n auz!

 

Acum la Alba Iulia-n Cetate

Din sufletele lor mai mușcă gerul,

Se-aude clopotul în turn cum bate

Și plânge peste Amintire cerul.

............................................................

Durerea mea din versuri nu-i destulă,

Scurmă neliniștea-n Poemul scris

Și totuși cred, acolo în celulă

Numitul pomenit a fost ucis!

.......................................................

Dreptatea de atunci și cea de-acum,

Necunoscute-n veci o să-mi rămână

Cu Adevărul pribegind pe drum

Ca doi bătrâni, ținându-se de mână...

 

Nicolae Nicoară-Horia